Tatiana Safaler, profesoară de franceză originară din satul Țareuca, raionul Rezina, este autoarea cărții „Femeile emigrante povestesc”, de curând ieșită de sub tipar. Volumul conține 30 de povestiri despre diverse experiențe dramatice ale emigranților – de la plecări ilegale, până la întoarceri dureroase acasă. ZdG a discutat cu autoare despre carte, protagoniști și propria sa poveste de emigrantă.
De unde a pornit ideea acestei cărți?
Am ajuns în Italia în anul 1999, cu viză turistică. Eu nu am parcurs această distanță așa ca protagoniștii cărții mele. Aflându-mă la Mestre, și având acele două ore libere, când ne întâlneam în parc, cu celelalte moldovence de acolo, ascultam adesea istoriile pe care le povesteau ele. După atâția ani petrecuți într-un asemenea cerc, mi-a venit ideea să adun aceste istorii într-o carte, ca acestea să ajungă și la cei de acasă. Uneori, întrebam femeile pe drum, în autobuz, în magazine – oriunde întâlneam pe-ai noștri, și rugam să-mi spună cum au ajuns în Italia. Am petrecut un an, încercând să contactez diferite persoane, pentru a afla istoriile lor. Pe urmă am avut nevoie de ceva timp pentru a le explica ce se va întâmpla cu poveștile lor. E vorba de cei care au venit ilegal, confruntându-se cu mari greutăți. Îi rugasem să-mi scrie și, după un an, doar o persoană a făcut-o. Atunci am convenit să ne întâlnim. De fapt, și asta era destul de greu. Știți cum e cu munca peste hotare… Oricum, până la urmă, unii au decis să nu mai povestească deloc.
Cum i-ați convins de ceilalți să vă spună istoriile lor?
Am contactat peste 100 de persoane, dintre care doar 30 au hotărât să vorbească. Apoi, jumătate și-au dorit să rămână anonime. Motivele pe care le-au invocat au fost diferite – teama de a retrăi acele momente din viața lor, rușinea de a nu fi recunoscuți, frica călăuzelor, care i-au însoțit și care i-au amenințat cu moartea, frica de a nu-și traumatiza familiile, care și așa au suferit destul. Aceste traume, atât fizice, cât și psihice, au rămas cu fiecare dintre ei. De asta, unele persoane chiar plângeau, când își aminteau. Eu am ținut ca poveștile lor să releve și studiile, vârsta, numărul copiilor, situația familială, locul de muncă, salariul, modul de pregătire pentru emigrare, costul traseului, sosirea în Italia, găsirea locului de muncă și problemele întâlnite, cât și situația lor actuală.
De ce anume despre femei e această carte?
Mi-au și zis unii că nu doar femeile au plecat cu mari greutăți în Italia, ci și bărbații. De altfel, în carte sunt și doi bărbați care povestesc istoriile lor. Mai e o altă femeie care povestește despre soțul ei. În Italia, sunt 67% femei, pentru că anume ele găseau mai ușor de lucru. Mai e vorba că pe atunci anume femeile au hotărât să plece de acasă, ca să-și ajute familiile. Cartea vorbește despre femeile din prima generație, care au decis să plece. Ele și-au sacrificat familia, cariera, uneori chiar viața.
Cum vi s-au părut acele femei?
Noi știm că femeile R. Moldova sunt puternice. În acele situații, când femeile au hotărât să-și suflece mânecile și să pornească peste hotare, pentru a-și salva familiile, au dat dovadă că sunt foarte curajoase.
La ce drepturi sau sprijin din partea statului puteau spera aceste femei care mergeau ilegal peste hotare?
Nu aveau niciun sprijin din R. Moldova. Ș-apoi, atunci oamenii mergeau pe la diferite Ambasade de prin Europa, ca să-și deschidă o viză. De exemplu, eu am fost la Kiev și, din 52, câți eram în autobuz, numai 5 au primit vize. Majoritatea nu aveau acest privilegiu de a pleca legal. La noi, în R. Moldova, nu era posibil să-ți deschizi o viză. Dacă vorbim despre stat, cred că nu era nicio susținere și protecție. În acei ani, R. Moldova era într-o puternică criză.
Tatiana Safaler, profesoară de franceză originară din satul Țareuca, raionul Rezina, este autoarea cărții „Femeile emigrante povestesc”, de curând ieșită de sub tipar. Volumul conține 30 de povestiri despre diverse experiențe dramatice ale emigranților – de la plecări ilegale, până la întoarceri dureroase acasă. ZdG a discutat cu autoare despre carte, protagoniști și propria sa poveste de emigrantă.
De unde a pornit ideea acestei cărți?
Am ajuns în Italia în anul 1999, cu viză turistică. Eu nu am parcurs această distanță așa ca protagoniștii cărții mele. Aflându-mă la Mestre, și având acele două ore libere, când ne întâlneam în parc, cu celelalte moldovence de acolo, ascultam adesea istoriile pe care le povesteau ele. După atâția ani petrecuți într-un asemenea cerc, mi-a venit ideea să adun aceste istorii într-o carte, ca acestea să ajungă și la cei de acasă. Uneori, întrebam femeile pe drum, în autobuz, în magazine – oriunde întâlneam pe-ai noștri, și rugam să-mi spună cum au ajuns în Italia. Am petrecut un an, încercând să contactez diferite persoane, pentru a afla istoriile lor. Pe urmă am avut nevoie de ceva timp pentru a le explica ce se va întâmpla cu poveștile lor. E vorba de cei care au venit ilegal, confruntându-se cu mari greutăți. Îi rugasem să-mi scrie și, după un an, doar o persoană a făcut-o. Atunci am convenit să ne întâlnim. De fapt, și asta era destul de greu. Știți cum e cu munca peste hotare… Oricum, până la urmă, unii au decis să nu mai povestească deloc.
Cum i-ați convins de ceilalți să vă spună istoriile lor?
Am contactat peste 100 de persoane, dintre care doar 30 au hotărât să vorbească. Apoi, jumătate și-au dorit să rămână anonime. Motivele pe care le-au invocat au fost diferite – teama de a retrăi acele momente din viața lor, rușinea de a nu fi recunoscuți, frica călăuzelor, care i-au însoțit și care i-au amenințat cu moartea, frica de a nu-și traumatiza familiile, care și așa au suferit destul. Aceste traume, atât fizice, cât și psihice, au rămas cu fiecare dintre ei. De asta, unele persoane chiar plângeau, când își aminteau. Eu am ținut ca poveștile lor să releve și studiile, vârsta, numărul copiilor, situația familială, locul de muncă, salariul, modul de pregătire pentru emigrare, costul traseului, sosirea în Italia, găsirea locului de muncă și problemele întâlnite, cât și situația lor actuală.
De ce anume despre femei e această carte?
Mi-au și zis unii că nu doar femeile au plecat cu mari greutăți în Italia, ci și bărbații. De altfel, în carte sunt și doi bărbați care povestesc istoriile lor. Mai e o altă femeie care povestește despre soțul ei. În Italia, sunt 67% femei, pentru că anume ele găseau mai ușor de lucru. Mai e vorba că pe atunci anume femeile au hotărât să plece de acasă, ca să-și ajute familiile. Cartea vorbește despre femeile din prima generație, care au decis să plece. Ele și-au sacrificat familia, cariera, uneori chiar viața.
Cum vi s-au părut acele femei?
Noi știm că femeile R. Moldova sunt puternice. În acele situații, când femeile au hotărât să-și suflece mânecile și să pornească peste hotare, pentru a-și salva familiile, au dat dovadă că sunt foarte curajoase.
La ce drepturi sau sprijin din partea statului puteau spera aceste femei care mergeau ilegal peste hotare?
Nu aveau niciun sprijin din R. Moldova. Ș-apoi, atunci oamenii mergeau pe la diferite Ambasade de prin Europa, ca să-și deschidă o viză. De exemplu, eu am fost la Kiev și, din 52, câți eram în autobuz, numai 5 au primit vize. Majoritatea nu aveau acest privilegiu de a pleca legal. La noi, în R. Moldova, nu era posibil să-ți deschizi o viză. Dacă vorbim despre stat, cred că nu era nicio susținere și protecție. În acei ani, R. Moldova era într-o puternică criză.