Poate a fost multă muncă. Poate a studiat la universități internaționale de top. Poate a acumulat experiență și a învățat din greșeli. Sau poate, pur și simplu, a fost omul potrivit la momentul și locul potrivit. Nu există o rețetă general valabilă pentru a ajunge în fruntea unei companii. De fapt, nu există nici măcar rețete individuale pentru cei care sunt acum în top.
Super-șefii sau managerii de top creează în mod natural echipe care se adaptează cu ușurință la noi piețe și pot să formeze rapid parteneriate cu alte companii, cu clienți și chiar concurenți.
Șefii mediocri, în schimb, consideră că firma pe care o conduc este o mașinărie cu angajați roboți. Ei creează structuri rigide, cu reguli rigide și apoi încearcă să mențină controlul prin „direcționarea navei“. Șefii extraordinari își văd compania ca pe o colecție de speranțe și vise individuale, toate legate de un scop mai înalt. Ei îi inspiră pe angajați să se dedice succesului colegilor și, prin urmare, comunității și societății în general.
Pe deasupra, managerii mediocri doresc ca angajații să facă exact ceea ce li se spune. Ei sunt hiper-conștienți de cei care dau dovadă de nesupunere și creează medii în care inițiativa individuală este zdrobită de mentalitatea: „așteptați și vedeți ce spune șeful“. Managerii de top, comparativ, stabilesc o direcție generală și apoi se angajează să obțină resursele necesare angajaților pentru a-și face treaba. Ei lasă deciziile la nivelul celor de mai jos, le permit echipelor să-și formeze propriile reguli și intervin doar în situații de urgență.
Șefii mediocri văd angajații ca pe ființe inferioare, imature, cărora pur și simplu nu li se poate oferi încrede, dacă nu sunt supravegheate de un management patriarhal. Angajații învață și asumă această atitudine și își consumă energia cu grija de a-și proteja mereu spatele. Șefii extraordinari, de exemplu, tratează fiecare angajat ca și cum ar fi cea mai importantă persoană din firmă. Excelența este așteptată peste tot, de la docul de încărcare până la sala de consiliu. În consecință, angajații de la toate nivelurile se ocupă de destinele lor.
Mangerii mediocri văd frica - de a fi concediați, de ridicol, de a pierde privilegiul - o modalitate crucială de a motiva oamenii. Ca urmare, angajații și managerii devin paralizați și nu pot lua decizii riscante. Șefii extraordinari îi inspiră pe oameni să vadă un viitor mai bun și cum vor face parte din el. Ca urmare, angajații lucrează mai mult pentru că ei cred în obiectivele organizației, se bucură cu adevărat de ce fac și, bineînțeles, știu că vor avea parte de recompense.
Nu în ultimul rând, managerii slabi văd în schimbare o chestiune complicată și amenințătoare, ceva care trebuie îndurat numai atunci când o firmă este în criză. Ei se schimbă doar atunci când este prea târziu. În schimb, managerii de top consideră modificarea o parte inevitabilă a vieții. Ei nu apreciază schimbările de dragul lor, ci știu că succesul este posibil numai dacă angajații și organizația adoptă idei și modalități noi de a face afaceri.
Poate a fost multă muncă. Poate a studiat la universități internaționale de top. Poate a acumulat experiență și a învățat din greșeli. Sau poate, pur și simplu, a fost omul potrivit la momentul și locul potrivit. Nu există o rețetă general valabilă pentru a ajunge în fruntea unei companii. De fapt, nu există nici măcar rețete individuale pentru cei care sunt acum în top.
Super-șefii sau managerii de top creează în mod natural echipe care se adaptează cu ușurință la noi piețe și pot să formeze rapid parteneriate cu alte companii, cu clienți și chiar concurenți.
Șefii mediocri, în schimb, consideră că firma pe care o conduc este o mașinărie cu angajați roboți. Ei creează structuri rigide, cu reguli rigide și apoi încearcă să mențină controlul prin „direcționarea navei“. Șefii extraordinari își văd compania ca pe o colecție de speranțe și vise individuale, toate legate de un scop mai înalt. Ei îi inspiră pe angajați să se dedice succesului colegilor și, prin urmare, comunității și societății în general.
Pe deasupra, managerii mediocri doresc ca angajații să facă exact ceea ce li se spune. Ei sunt hiper-conștienți de cei care dau dovadă de nesupunere și creează medii în care inițiativa individuală este zdrobită de mentalitatea: „așteptați și vedeți ce spune șeful“. Managerii de top, comparativ, stabilesc o direcție generală și apoi se angajează să obțină resursele necesare angajaților pentru a-și face treaba. Ei lasă deciziile la nivelul celor de mai jos, le permit echipelor să-și formeze propriile reguli și intervin doar în situații de urgență.
Șefii mediocri văd angajații ca pe ființe inferioare, imature, cărora pur și simplu nu li se poate oferi încrede, dacă nu sunt supravegheate de un management patriarhal. Angajații învață și asumă această atitudine și își consumă energia cu grija de a-și proteja mereu spatele. Șefii extraordinari, de exemplu, tratează fiecare angajat ca și cum ar fi cea mai importantă persoană din firmă. Excelența este așteptată peste tot, de la docul de încărcare până la sala de consiliu. În consecință, angajații de la toate nivelurile se ocupă de destinele lor.
Mangerii mediocri văd frica - de a fi concediați, de ridicol, de a pierde privilegiul - o modalitate crucială de a motiva oamenii. Ca urmare, angajații și managerii devin paralizați și nu pot lua decizii riscante. Șefii extraordinari îi inspiră pe oameni să vadă un viitor mai bun și cum vor face parte din el. Ca urmare, angajații lucrează mai mult pentru că ei cred în obiectivele organizației, se bucură cu adevărat de ce fac și, bineînțeles, știu că vor avea parte de recompense.
Nu în ultimul rând, managerii slabi văd în schimbare o chestiune complicată și amenințătoare, ceva care trebuie îndurat numai atunci când o firmă este în criză. Ei se schimbă doar atunci când este prea târziu. În schimb, managerii de top consideră modificarea o parte inevitabilă a vieții. Ei nu apreciază schimbările de dragul lor, ci știu că succesul este posibil numai dacă angajații și organizația adoptă idei și modalități noi de a face afaceri.