Fotografa care refuză să facă în zece minute cinci poze pentru Instagram: „Simt când persoanele mint” (Video)
28 ian. 2020, 13:20
2 308
E o dimineață de ianuarie plină de frig și ceață, iar eu țopăind și bătând pământul cu botul bocancilor aștept în parc o fată pe care am văzut-o doar în poze. Ceasul arată că e trecut de mult de ora nouă. Îmi amintesc că m-a preîntâmpinat că e posibil să întârzie, așa că strâng din dinți și îmi văd de așteptarea mea. Peste alte câteva minute, o tânără cu păr scurt, haine colorate și fără pic de machiaj pe față se apropie, coordonându-și pașii în așa fel ca să creeze un echilibru firesc între mișcare și aparatul de fotografiat care îi atârnă la gât. Zâmbește larg, îmi întinde mâna și spune răspicat: Nadya. Nadya Glo.
Nu trebuie să fii mare psiholog pentru a înțelege că este diferită. Că vede lumea altfel și-i place să fie așa. Când privește în obiectivul aparatului de fotografiat, pare că se transpune într-o dimensiune aparte, care îi aparține numai ei. Nu respectă niciun fel de canoane care ar garanta obținerea unei imagini perfecte. Are încredere numai în ceea ce-i vede ochiul și în ceea ce-i șoptește inima. Clienții, oamenii care decid să se așeze în fața obiectivului, fie o acceptă așa cum este, fie merg să caute alt artist.
Libertatea este atunci când trăiești așa cum îți spune inima, când faci ceea ce îți place, când te asculți...
Spune cu mândrie că a găsit curajul să-și revadă principiile de viață și să pună pe primele pagini elementele pe care le consideră importante. Astfel, dacă simte că are nevoie să citească, citește. Dacă vrea să danseze – dansează, iar dacă înțelege că aerul devine din ce în ce mai puțin - își face bagajele și pleacă în lume. Fără planuri, fără scopuri, fără aparatul de fotografiat. Doar rucsacul, telefonul și muzica din căști.
Nu-mi pot imagina viața fără libertatea interioară. Pentru mine este important să știu că sunt liberă, indiferent dacă am un loc de muncă full-time, dacă sunt într-o relație...
Spune că emoțiile sunt cele care fac o fotografie să fie o fotografie bună. Vânează trăirile și emoțiile pe care le emană oamenii. Dacă simte că obiectivul este o piedică în calea liberei comunicări, își provoacă protagoniștii imaginilor la discuții. Îi îndeamnă să-și amintească de momentele care îi fac fericiți, sau să-și povestească lucruri prețioase.
Emoțiile sunt cele mai importante. Pentru mine cel mai strașnic lucru e atunci când ne reținem emoțiile...
De îndată ce simte că emoțiile puse în scenă nu sunt adevărate, că sunt jucate precum o piesă de teatru, închide aparatul și pleacă. Este un principiu pe care îl respectă cu sfințenie și i se pare că anume în el i se ascunde secretul.
Uneori am impresia că în camera mea există un buton special care detectează minciuna. Simt când oamenii mint...
Nu vede arta fotografiei ca pe o modalitate de a se îmbogăți. Spune cu zâmbet că cele mai multe dintre momentele pe care le imortalizează nu au justificare financiară și este în permanentă căutare de eroi care se potrivesc cu felul ei de a fi și cu stilul fotografiilor pe care le face.
Îmi place să fotografiez oamenii care nu se tem să fie ei înșiși...
Vorbește despre Moldova așa de frumos, încât ți se face pielea de găină. Trăirile sunt amplificate de faptul că Nadya Glo nu este omul cuvintelor mari și nici nu încearcă să fie pe placul nimănui. A trăit câțiva ani în Franța, călătorește cu regularitate și descoperă periodic culturi și țări noi. Le apreciază, se îndrăgostește de unele dintre ele. Admiră orașele dezvoltate, le recunoaște posibilitățile, apoi revine acasă pentru a simți liniștea. Și pacea. Și fericirea aceea care este adevărată tocmai pentru că nu este permamentă.
Moldova e casa mea. Poate merg pe drumuri rele, poate renunț la multe beneficii omenești, dar sufletește aici mă simt liniștită.
Când își lipește jumătate de chip de aparatul de fotografiat îți oferă impresia că este departe, deși stă chiar în fața ta. Vrăjește câteva secunde, se îndepărtează apoi și verifică ce a ieșit. Chipul îi este atât de vorbitor, expresiile atât de precise, încât știi că a obținut poza aceea încă dinainte de a-ți spune ea acest lucru. Nu trebuie să fii mare psiholog pentru a înțelege că este diferită. Că vede lumea altfel și-i place să fie așa - o tânără cu păr scurt, haine colorate și fără pic de machiaj pe față. Fotografa care zâmbește larg, își întinde mâna și spune răspicat: Nadya. Nadya Glo.
E o dimineață de ianuarie plină de frig și ceață, iar eu țopăind și bătând pământul cu botul bocancilor aștept în parc o fată pe care am văzut-o doar în poze. Ceasul arată că e trecut de mult de ora nouă. Îmi amintesc că m-a preîntâmpinat că e posibil să întârzie, așa că strâng din dinți și îmi văd de așteptarea mea. Peste alte câteva minute, o tânără cu păr scurt, haine colorate și fără pic de machiaj pe față se apropie, coordonându-și pașii în așa fel ca să creeze un echilibru firesc între mișcare și aparatul de fotografiat care îi atârnă la gât. Zâmbește larg, îmi întinde mâna și spune răspicat: Nadya. Nadya Glo.
Nu trebuie să fii mare psiholog pentru a înțelege că este diferită. Că vede lumea altfel și-i place să fie așa. Când privește în obiectivul aparatului de fotografiat, pare că se transpune într-o dimensiune aparte, care îi aparține numai ei. Nu respectă niciun fel de canoane care ar garanta obținerea unei imagini perfecte. Are încredere numai în ceea ce-i vede ochiul și în ceea ce-i șoptește inima. Clienții, oamenii care decid să se așeze în fața obiectivului, fie o acceptă așa cum este, fie merg să caute alt artist.
Spune cu mândrie că a găsit curajul să-și revadă principiile de viață și să pună pe primele pagini elementele pe care le consideră importante. Astfel, dacă simte că are nevoie să citească, citește. Dacă vrea să danseze – dansează, iar dacă înțelege că aerul devine din ce în ce mai puțin - își face bagajele și pleacă în lume. Fără planuri, fără scopuri, fără aparatul de fotografiat. Doar rucsacul, telefonul și muzica din căști.
Spune că emoțiile sunt cele care fac o fotografie să fie o fotografie bună. Vânează trăirile și emoțiile pe care le emană oamenii. Dacă simte că obiectivul este o piedică în calea liberei comunicări, își provoacă protagoniștii imaginilor la discuții. Îi îndeamnă să-și amintească de momentele care îi fac fericiți, sau să-și povestească lucruri prețioase.
De îndată ce simte că emoțiile puse în scenă nu sunt adevărate, că sunt jucate precum o piesă de teatru, închide aparatul și pleacă. Este un principiu pe care îl respectă cu sfințenie și i se pare că anume în el i se ascunde secretul.
Nu vede arta fotografiei ca pe o modalitate de a se îmbogăți. Spune cu zâmbet că cele mai multe dintre momentele pe care le imortalizează nu au justificare financiară și este în permanentă căutare de eroi care se potrivesc cu felul ei de a fi și cu stilul fotografiilor pe care le face.
Vorbește despre Moldova așa de frumos, încât ți se face pielea de găină. Trăirile sunt amplificate de faptul că Nadya Glo nu este omul cuvintelor mari și nici nu încearcă să fie pe placul nimănui. A trăit câțiva ani în Franța, călătorește cu regularitate și descoperă periodic culturi și țări noi. Le apreciază, se îndrăgostește de unele dintre ele. Admiră orașele dezvoltate, le recunoaște posibilitățile, apoi revine acasă pentru a simți liniștea. Și pacea. Și fericirea aceea care este adevărată tocmai pentru că nu este permamentă.
Când își lipește jumătate de chip de aparatul de fotografiat îți oferă impresia că este departe, deși stă chiar în fața ta. Vrăjește câteva secunde, se îndepărtează apoi și verifică ce a ieșit. Chipul îi este atât de vorbitor, expresiile atât de precise, încât știi că a obținut poza aceea încă dinainte de a-ți spune ea acest lucru. Nu trebuie să fii mare psiholog pentru a înțelege că este diferită. Că vede lumea altfel și-i place să fie așa - o tânără cu păr scurt, haine colorate și fără pic de machiaj pe față. Fotografa care zâmbește larg, își întinde mâna și spune răspicat: Nadya. Nadya Glo.