Desigur, nu a fost aşa. Pot spune că eram ceva mai liberă, dar nevoile financiare şi ataşamentele mă întorceau frecvent către casă. Am sperat că, dacă îmi voi găsi un job, voi deveni independentă. Visul s-a împlinit. Cu toate astea, independenţa nu a venit. Eram la fel de ataşată şi dependentă. M-am gândit atunci că poate trebuie să câştig şi mai mulţi bani, să devin cineva, să le demonstrez tuturor că sunt perfect capabilă de independenţă, că am toate instrumentele. Încetul cu încetul, am început să mă înscriu în cursa pentru independenţă financiară.
Este noţiunea de “independenţă” posibilă? În ce condiţii ne putem numi independenţi?
A fi independent înseamnă să nu depinzi de ceilalţi. Fiecare dintre noi a venit pe lume că o consecinţă fericită a unei relaţii dintre doi oameni. Așadar, iniţial, apariţia noastră pe pământ a depins 100% de doi oameni.
Născuţi în pielea goală şi urlând, incapabili să ne procuram un pahar de apă, aproape orbi şi înfriguraţi, depindeam 100% de cei din jurul nostru ca să putem supravieţui.
Aţi calculat vreodată numărul de ore pe care mamele noastre l-au petrecut cu noi când eram mici. Cât ne-au legănat? Cât ne-au hrănit? Cât ne-au adormit? Apoi, câţi oameni, profesori, educatori, învăţători, prieteni ne-au ajutat să învăţăm diferitele lecţii la propriu şi la figurat? Am fi putut, oare, să le învăţăm doar din cărţi, citindu-le? Dar cineva ar fi trebuit să scrie aceste cărţi, în acest caz, nu-i aşa?
Toate relaţiile noastre ne-au făcut să fim ceea ce suntem astăzi. Paradoxal, dorinţa independenţei s-a construit în minţile nostre, ca urmare a a unui şir lung de relaţii care ne-a construit să fim ceea ce suntem.
Dacă privim cu atenţie relaţiile noastre înţelegem că în ele este nectarul care ne ajută să creştem la propriu şi la figurat. Iubirea aduce viaţă şi vindecă boli pe care ştiinţa nu ştie să le vindece astăzi. Iubirea o învăţăm în relaţii, dar tot în relaţii suntem răniţi de ea. Din păcate, relaţiile vin cu fericire, dar au în contrapartidă multă durere emoţională.
Loviţi de emoţia negativă, dar experţi în a seta aşteptări foarte înalte în relaţiile nostre, devenim încetul cu încetul incapabili să mai recunoaştem esenţa propriei existente: relaţionarea. Denumim relaţiile cu ceilalţi “un rău necesar” şi ne pornim în căutarea utopicei independențe. Indiferent de tipul ei (relaţie de cuplu, de familie sau de la serviciu) relaţiile, prost gestionate, devin un izvor de insatisfacţie permanent, fiind aprope complet repudiate de mintea noastră doar pentru că nu ştim cum să ne aşezăm în ele.
Ideea de independenţă face sens nu pentru că e posibilă, ci pentru că pare a fi o alternativă mai puţin lipsită de suferinţă.
“Mai bine fără partener de viaţă!” Divorţez, fără să fiu pregătit, fără să ştiu dacă e, într-adevăr, cel mai bun lucru sau dacă mai pot salva ceva.
“Mai bine fără job! Plec în antreprenoriat!” Îmi dau demisia fără să ştiu dacă sunt pregătit sau dacă m-aş simţi în siguranţă în antreprenoriat. “Mai bine departe de părinţi şi familie!” Plec din oraş sau din ţară, nu îmi mai sun familia, uit de ei. Fără să înţeleg care a fost impactul meu în acea familie, fără să văd cât de afectat sunt de această decizie care, la suprafaţă, pare simplă şi logică.
Obsesia independenţei începe să dea o formă bizară şi contorsionată societăţii în care trăim. Toţi vrem să ne demonstrăm unii altora, într-o mică sau mai mare măsură, că putem singuri, când, de fapt, viaţa este despre a învăţa împreună.
În acest context, unii dintre noi reuşesc să devină independenţi în singura independenţă posibilă, cea financiară. Foarte repede observă că fericirea nu a venit, ci dimpotrivă, calitatea relaţiilor cu cei din jur s-a degradat că urmare a acţiunilor întreprinse ca să fii bogat. Lipsiţi de căldura relaţiilor cu familia şi prietenii, sătui de făţărniciile celor care ne înconjoară ca să profite de avuţiile strânse, aceia dintre noi care ating independenţa financiară devin repede conştienţi de utopia independenţei relaţionale.
Ce e de făcut?
Primul pas este să ne recunoaştem natura noastră de animal social.
Al doilea pas este să înţelegem valoarea relaţiilor cu cei din jurul nostru începând cu familia, prietenii şi locul de muncă.
Al treilea pas este să încercăm să recontruim relaţiile cu cei din jur în ordinea scrisă mai sus: familie, prieteni, loc de muncă, încercând să nu uităm pe nimeni.
Al patrulea pas este să intrăm în contact cu propriul nostru Ego. Să înţelegem că e timpul să îi acordăm mai puţin credit decât îi acordam până acum. Să învăţăm să ne punem Ego-ul în locul pe care îl merită în raport cu ceilalţi: de învăţăcel.
Al cincelea pas este să ne menţinem concentraţi în al patrulea pas.
Desigur, nu a fost aşa. Pot spune că eram ceva mai liberă, dar nevoile financiare şi ataşamentele mă întorceau frecvent către casă. Am sperat că, dacă îmi voi găsi un job, voi deveni independentă. Visul s-a împlinit. Cu toate astea, independenţa nu a venit. Eram la fel de ataşată şi dependentă. M-am gândit atunci că poate trebuie să câştig şi mai mulţi bani, să devin cineva, să le demonstrez tuturor că sunt perfect capabilă de independenţă, că am toate instrumentele. Încetul cu încetul, am început să mă înscriu în cursa pentru independenţă financiară.
Este noţiunea de “independenţă” posibilă? În ce condiţii ne putem numi independenţi?
A fi independent înseamnă să nu depinzi de ceilalţi. Fiecare dintre noi a venit pe lume că o consecinţă fericită a unei relaţii dintre doi oameni. Așadar, iniţial, apariţia noastră pe pământ a depins 100% de doi oameni.
Născuţi în pielea goală şi urlând, incapabili să ne procuram un pahar de apă, aproape orbi şi înfriguraţi, depindeam 100% de cei din jurul nostru ca să putem supravieţui.
Aţi calculat vreodată numărul de ore pe care mamele noastre l-au petrecut cu noi când eram mici. Cât ne-au legănat? Cât ne-au hrănit? Cât ne-au adormit? Apoi, câţi oameni, profesori, educatori, învăţători, prieteni ne-au ajutat să învăţăm diferitele lecţii la propriu şi la figurat? Am fi putut, oare, să le învăţăm doar din cărţi, citindu-le? Dar cineva ar fi trebuit să scrie aceste cărţi, în acest caz, nu-i aşa?
Toate relaţiile noastre ne-au făcut să fim ceea ce suntem astăzi. Paradoxal, dorinţa independenţei s-a construit în minţile nostre, ca urmare a a unui şir lung de relaţii care ne-a construit să fim ceea ce suntem.
Dacă privim cu atenţie relaţiile noastre înţelegem că în ele este nectarul care ne ajută să creştem la propriu şi la figurat. Iubirea aduce viaţă şi vindecă boli pe care ştiinţa nu ştie să le vindece astăzi. Iubirea o învăţăm în relaţii, dar tot în relaţii suntem răniţi de ea. Din păcate, relaţiile vin cu fericire, dar au în contrapartidă multă durere emoţională.
Loviţi de emoţia negativă, dar experţi în a seta aşteptări foarte înalte în relaţiile nostre, devenim încetul cu încetul incapabili să mai recunoaştem esenţa propriei existente: relaţionarea. Denumim relaţiile cu ceilalţi “un rău necesar” şi ne pornim în căutarea utopicei independențe. Indiferent de tipul ei (relaţie de cuplu, de familie sau de la serviciu) relaţiile, prost gestionate, devin un izvor de insatisfacţie permanent, fiind aprope complet repudiate de mintea noastră doar pentru că nu ştim cum să ne aşezăm în ele.
Ideea de independenţă face sens nu pentru că e posibilă, ci pentru că pare a fi o alternativă mai puţin lipsită de suferinţă.
“Mai bine fără partener de viaţă!” Divorţez, fără să fiu pregătit, fără să ştiu dacă e, într-adevăr, cel mai bun lucru sau dacă mai pot salva ceva.
“Mai bine fără job! Plec în antreprenoriat!” Îmi dau demisia fără să ştiu dacă sunt pregătit sau dacă m-aş simţi în siguranţă în antreprenoriat. “Mai bine departe de părinţi şi familie!” Plec din oraş sau din ţară, nu îmi mai sun familia, uit de ei. Fără să înţeleg care a fost impactul meu în acea familie, fără să văd cât de afectat sunt de această decizie care, la suprafaţă, pare simplă şi logică.
Obsesia independenţei începe să dea o formă bizară şi contorsionată societăţii în care trăim. Toţi vrem să ne demonstrăm unii altora, într-o mică sau mai mare măsură, că putem singuri, când, de fapt, viaţa este despre a învăţa împreună.
În acest context, unii dintre noi reuşesc să devină independenţi în singura independenţă posibilă, cea financiară. Foarte repede observă că fericirea nu a venit, ci dimpotrivă, calitatea relaţiilor cu cei din jur s-a degradat că urmare a acţiunilor întreprinse ca să fii bogat. Lipsiţi de căldura relaţiilor cu familia şi prietenii, sătui de făţărniciile celor care ne înconjoară ca să profite de avuţiile strânse, aceia dintre noi care ating independenţa financiară devin repede conştienţi de utopia independenţei relaţionale.
Ce e de făcut?
Primul pas este să ne recunoaştem natura noastră de animal social.
Al doilea pas este să înţelegem valoarea relaţiilor cu cei din jurul nostru începând cu familia, prietenii şi locul de muncă.
Al treilea pas este să încercăm să recontruim relaţiile cu cei din jur în ordinea scrisă mai sus: familie, prieteni, loc de muncă, încercând să nu uităm pe nimeni.
Al patrulea pas este să intrăm în contact cu propriul nostru Ego. Să înţelegem că e timpul să îi acordăm mai puţin credit decât îi acordam până acum. Să învăţăm să ne punem Ego-ul în locul pe care îl merită în raport cu ceilalţi: de învăţăcel.
Al cincelea pas este să ne menţinem concentraţi în al patrulea pas.