Generația mea, generația X, a crescut cu teama de schimbare. Schimbare de orice – de școală, de locuinţă, de statut social, de țară, de profesie nu mai spun. Oamenii erau angajați pe viață la joburi care le plăceau sau nu, mergeau resemnați la același „serviciu” care le asigura traiul zilnic și cam atât.
Fără proiecții, entuziasm, dedicare, modele de viață, mentori, căutări febrile, dorință de a evolua, de a te (re)descoperi. Fără a-ți pune problema vocației, poate cel mult identificarea unor aptitudini care să te recomande și îndrume spre un învățământ utilitar, care „se cere” și „dă bine” în ochii lumii.
Așa am crescut printre zeci de colegi care au studiat inginerie, economie, medicină, profesorat. Cei mai mulți s-au reconvertit profesional și au schimbat radical macazul. Și nu doar în carieră, ci și în viața personală. Au căutat alte orașe, alte țări, alte culturi care să le împlinească nevoia de schimbare, atât de îngrădită în copilărie și adolescență. Au explorat, au experimentat, au forțat limite ca să se înțeleagă, să se redescopere.
Schimbarea vine din conștientizarea faptului că ai nevoie de altceva. Mai întâi resimți frustrare, inconfort, apoi începi să cauți zonele de conflict și stagnare care îți amenință echilibrul profesional și personal. Urmează temerile legate de faptul că orice schimbare zdruncină din temelii ceea ce suntem. Şi tuturor ne este frică de cutremure. Inerția în care ne blochează zona de confort e uriașă. Ne găsim cu ușurință scuze ca să nu schimbăm ceva. Frica de eșec, de pierdere, de uzură, de nou ne țintuiesc în rezistența la schimbare. De aceea, avem nevoie de o miză uriașă pentru transformare, care să ne clintească din propriile noastre credințe limitative. Iar când ne încăpățânăm și ținem cu dinții de ele, vine viața peste noi și ne impune schimbarea pe care noi o refuzăm sau o evităm. O boală, o pierdere importantă, o criză economică, un divorț, o concediere, o depresie, toate sunt situații care cer imperios schimbarea. Când vântul schimbării începe să bată, unii ridică ziduri, alții ridică pânzele. Iar vântul schimbării de azi începe să semene din ce în ce mai mult cu o tornadă.
Schimbarea este cel mai bun profesor din viața noastră. Ea ne dă măsura a ceea ce suntem de fapt. Și uneori, chiar avem nevoie de o schimbare ca să descoperim asta despre noi. Cine suntem, de fapt.
Generația mea, generația X, a crescut cu teama de schimbare. Schimbare de orice – de școală, de locuinţă, de statut social, de țară, de profesie nu mai spun. Oamenii erau angajați pe viață la joburi care le plăceau sau nu, mergeau resemnați la același „serviciu” care le asigura traiul zilnic și cam atât.
Fără proiecții, entuziasm, dedicare, modele de viață, mentori, căutări febrile, dorință de a evolua, de a te (re)descoperi. Fără a-ți pune problema vocației, poate cel mult identificarea unor aptitudini care să te recomande și îndrume spre un învățământ utilitar, care „se cere” și „dă bine” în ochii lumii.
Așa am crescut printre zeci de colegi care au studiat inginerie, economie, medicină, profesorat. Cei mai mulți s-au reconvertit profesional și au schimbat radical macazul. Și nu doar în carieră, ci și în viața personală. Au căutat alte orașe, alte țări, alte culturi care să le împlinească nevoia de schimbare, atât de îngrădită în copilărie și adolescență. Au explorat, au experimentat, au forțat limite ca să se înțeleagă, să se redescopere.
Schimbarea vine din conștientizarea faptului că ai nevoie de altceva. Mai întâi resimți frustrare, inconfort, apoi începi să cauți zonele de conflict și stagnare care îți amenință echilibrul profesional și personal. Urmează temerile legate de faptul că orice schimbare zdruncină din temelii ceea ce suntem. Şi tuturor ne este frică de cutremure. Inerția în care ne blochează zona de confort e uriașă. Ne găsim cu ușurință scuze ca să nu schimbăm ceva. Frica de eșec, de pierdere, de uzură, de nou ne țintuiesc în rezistența la schimbare. De aceea, avem nevoie de o miză uriașă pentru transformare, care să ne clintească din propriile noastre credințe limitative. Iar când ne încăpățânăm și ținem cu dinții de ele, vine viața peste noi și ne impune schimbarea pe care noi o refuzăm sau o evităm. O boală, o pierdere importantă, o criză economică, un divorț, o concediere, o depresie, toate sunt situații care cer imperios schimbarea. Când vântul schimbării începe să bată, unii ridică ziduri, alții ridică pânzele. Iar vântul schimbării de azi începe să semene din ce în ce mai mult cu o tornadă.
Schimbarea este cel mai bun profesor din viața noastră. Ea ne dă măsura a ceea ce suntem de fapt. Și uneori, chiar avem nevoie de o schimbare ca să descoperim asta despre noi. Cine suntem, de fapt.