Puterea unei mărci înregistrate are multe rădăcini, însă pivotul principal este sistemul de apărare deţinut de marca respectivă, acesta fiind și cel care îi conferă acesteia tăria pe piaţă.
– Ce activează acest sistem de aparăre a unei marci? – Înregistrarea.
– Cine îi furnizează mărcii acest sistem de aparare? – Legea.
– Cine asigură respectarea prevederilor legii? – Autoritatea publică.
– Unde poate fi exercitată autoritatea publică? – În teritoriul de competenţă.
Și așa am ajuns la subiect! Teritoriul.
Teritoriul este unul dintre vectorii mărcii ce definesc volumul de protecţie a respectivei mărci. Deocamdată, în procesul de înregistrare a mărcilor este respectat principiul teritorial, lucru evident atât timp cât există state suverane, iar suveranitatea lor este recunoscută. În consecinţă, înregistrarea unei mărci are la bază o lege valabilă pe un anumit teritoriu statal. Există sisteme de înregistrare cu caracter suprastatal, dar acestea au apărut tot pe baza exercitării suveranităţii statelor care au hotărât într-un anumit sens.
Gândindu-ne la marca înregistrată, am putea da o definiţie pentru teritoriu.
Teritoriul se referă la aria geografică unde legea în baza căreia marca a fost înregistrată este în vigoare.
Am fi putut spune mai simplu – teritoriu de protecţie a mărcii = teritoriu statal, dar tocmai pentru că unele state au hotărât să colaboreze în acest domeniu, uneori teritoriul de protecţie acoperă teritoriul mai multor state. Canalizându-ne atenţia tot spre marca înregistrată, care ar putea fi caracteristicile acestui teritoriu, ca vector al mărcii?
Înainte de a oferi un răspuns, să facem o mică paranteză. În matematică, un vector are niște caracteristici specifice, mult mai complexe decât cele de care avem noi nevoie pentru a defini cu maximă claritate ce este și cât de mare este protecţia unei mărci înregistrate. De fapt, ne referim la cât de mare este spaţiul în care se aplică drepturile ce decurg din înregistrarea unei mărci. Cu alte cuvinte, din matematică vom împrumuta doar una dintre caracteristicile vectorilor, și anume modulul, cel care dă mărimea acelui vector.
Mărimea vectorului teritoriu este dată de marimea suprafeţei de teren pe care este valabilă înregistrarea mărcii, păstrând în minte, ca unitate de măsură, suprafaţa unui stat unde autoritatea publică își poate exercita puterea.
Desigur, o marcă înregistrată va avea efect pe teritoriul unui stat. Acesta este minimul posibil (cel puţin la momentul de faţă!), conform principiului teritorial recunoscut de Convenţia de la Paris cu mulţi, mulţi ani în urmă.
Ca să fie mai ușor de înteles, să luăm ca exemplu teritoriul României. Aici există, ca și în multe alte ţări, o administraţie naţională a proprietăţii industriale, respectiv Oficiul de Stat pentru Invenţii și Mărci. Există, de asemenea, o lege care guvernează mărcile și indicaţiile geografice, administrată de acest oficiu. În conformitate cu această lege, protecţia oferită de o marcă înregistrată, odată ce toate procedurile au fost încheiate, acoperă teritoriul României – egal, uniform, ca o pătură care se întinde pe fiecare centimetru pătrat, urmând câmpurile, dealurile, munţii, râurile, lacurile, marea teritorială. Astfel, o marcă înregistrată nu este prezentă doar în ariile comerciale, ci peste tot.
Cu referinţă la această ”pătură”, constatăm că ea va fi pe atât de groasă, pe cât de cuprinzătoare este lista de bunuri și servicii pentru care a fost înregistrată marca respectivă.
În ceea ce privește textura păturii, vom sublinia faptul că aceasta este influenţată de semn, de cum este acesta perceput de consumatori și, foarte important, de cât de distinctiv este semnul respectiv.
Aceasta este regula! Nu poate exista o marcă înregistrată doar pentru o parte din teritoriul de bază. Apare întrebarea: Putem avea ceva asemănător cu o marcă înregistrată, dar care poate acoperi mai puţin decât teritoriul unei ţări?
Plecând de la acest aspect, să spunem câteva cuvinte despre un mijloc care limitează de fapt, care poate limita teritoriul în care poate fi folosită o marcă înregistrată, nu însă și protecţia pe care o asigură. Este vorba despre contractul de licenţă, care nu diminuează protecţia unei mărci din punct de vedere teritorial. Din contră, componenta teritorială din contractul de licenţă se bazează chiar pe protecţia teritorială a mărcii înregistrate. Mai bine spus, contractul de licenţă stabilește teritoriul unde deţinatorul licenţei poate folosi, în totalitate sau în parte, marca care face obiectul contractului. Respectivul teritoriu poate fi mai mic decât cel pe care marca este înregistrată sau, cel mult, egal cu acesta.
Principiul teritorial în înregistrarea unei mărci a început să fie privit ca o constrângere în măsura în care schimburile comerciale s-au intensificat și regimurile vamale au devenit din ce în ce mai permisive. Nu rămânea decât un pas de la această percepţie și până la nevoia reală de a avea o marcă înregistrată pe un teritoriu extins. Acest pas a fost făcut în 1891, prin Aranjamentul de la Madrid privind Înregistrarea Internaţională a Mărcilor. Aranjamentul a constituit un progres real în înţelegerea necesităţii unui teritoriu extins pentru protecţia unei mărci înregistrate folosind o procedură minimă, dar nu a fost suficient întru totul, pentru că această ”protecţie internaţională” nu este una reală în adevăratul sens al cuvântului ”internaţional”. De fapt, ne referim la o sumă de protecţii naţionale ale mărcilor înregistrate prin acest Aranjament, iar în ceea ce privește procedura, urmează să ne clarificăm în cele ce urmează.
Astfel, Aranjamentul de la Madrid a introdus o singură cerere, depusă la Biroul Internaţional de la Geneva, care se bazează pe o marcă înregistrată în ţara de origine. Statele desemnate prin cererea internaţională vor examina cererea, urmând să ia o decizie într-un an de la înregistrarea internaţională sau de la cererea de extindere a teritoriului printr-o desemnare ulterioară. Este lesne de înteles că marca va fi înregistrată și protejată doar în acele state desemnate în care cererea a fost gasită conformă cu prevederile legii în vigoare din fiecare stat.
În primul rand, trebuie luate în considerare drepturile anterioare, în vigoare pe teritoriul ţărilor respective, drepturi care pot fi opuse ex officio sau printr-o procedură de opoziţie. Astfel, în aceste teritorii putem avea fie aceeași protecţie ca și în ţara de origine, fie o situaţie cu totul diferită.
Pe de altă parte, la cinci ani de la data la care marca a fost înregistrată la nivel internaţional, protecţia astfel dobândită depinde foarte mult de soarta mărcii înregistrate în ţara de origine. Mai mult decât atât, dacă în acești cinci ani marca a ”dispărut” în ţara de origine dintr-un motiv sau altul, protecţia nu mai poate fi revendicată nici în ţările desemnate, indicate fie în cererea internaţională, fie ca state desemnate ulterior. Cu alte cuvinte, chiar dacă, iniţial, solicitantul cererii internaţionale se decide asupra unui anumit teritoriu pentru a extinde protecţia mărcii, format din teritoriul mai multor state, în final această protecţie variază de la un stat desemnat la altul. Situaţia dată constituie rezultatul diferenţelor legislative care apar de la un stat la altul, a drepturilor anterior înregistrate în fiecare dintre aceste state si, în mod evident, a costurilor diferite înregistrate în state diferite.
Cu atenţia îndreptată în continuare spre vectorul teritoriu, putem spune că Aranjamentul de la Madrid a avut, de-a lungul timpului, o viziune corectă asupra protecţiei unei mărci. Mai precis, negocierile pentru o seamă de îmbunătăţiri aduse Aranjamentului de la Madrid după întrunirea de la Nisa din 1957 au avut ca rezultat Articolul 9 care a adus un mod nou de dezvoltare a protecţiei internaţionale a unei mărci. Este vorba despre posibilitatea ca un grup de state să fie recunoscut drept unul singur, în măsura în care aceste state consimt unificarea legilor naţionale asupra mărcilor și, în același timp, teritoriile lor vor fi privite ca un singur stat în scopul aplicării prevederilor Aranjamentului de la Madrid. Mai mult decât atât, un oficiu comun va substitui oficiile naţionale din acest grup de state.
Ce putem deduce din datele prezentate mai sus? Faptul că în viitor, câteva state vor putea consimţi la adoptarea unei legi comune pentru mărci și, eventual, vor avea un singur oficiu care să le reprezinte interesele în protecţia mărcii. Pe scurt, o lege, un oficiu, o procedură, o protecţie uniformă pe tot teritoriul luat împreună.
Urmează un pas mic, dar foarte important, și anume marca înregistrată în Benelux, care se bazează pe Convenţia privind Mărcile din Benelux din 1962. Aceasta a fost, ulterior, înlocuită de Convenţia Proprietăţii Intelectuale din Benelux, din 2005. Ce a însemnat această convenţie? Trei state – Olanda, Belgia și Luxembourg – au decis să meargă mână în mână în protecţia mărcii, folosind o lege și o administraţie care urma o singură procedură pentru toate cererile de înregistrare a mărcilor din cele trei ţări. De atunci, aceste trei state au fost văzute ca unul singur în ceea ce privește marca înregistrată.
Decizia lor a fost luată în considerare pentru cererile depuse în cadrul sistemului de la Madrid astfel: începând cu 1 ianuarie 1971, pentru Aranjamentul de la Madrid, iar începând cu 1 aprilie 1998, pentru Protocolul de la Madrid.
Ce este Protocolul de la Madrid, mai corect, Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid? Din punct de vedere cronologic, a venit momentul să vorbim despre el, cu atât mai mult cu cât este relevant pentru subiectul dezbătut – vectorul teritoriu al volumului protecţiei unei mărci – pentru că implicaţiile teritoriale sunt importante, având în vedere că discutăm despre cincizeci și cinci de state care sunt parte la Aranjamentul de la Madrid si nouăzeci și cinci de state care sunt parte la Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid, acesta din urmă fiind mai atractiv decât Aranjamentul.
Sunt multe prezentări ale Protocolului de la Madrid, deci nu voi mai face alta aici. Rămânem, așadar, la subiectul teritoriu și spunem doar că Protocolul a fost adoptat în 1989 si implementat la 1 aprilie 1996.
De ce, totuși, Protocolul de la Madrid este important pentru aspectele teritoriale? În primul rând, pentru că toate statele contractante acoperă un teritoriu mai mare comparativ cu statele participante la Aranjamentul de la Madrid. În consecinţă, este mai usor să accezi la un teritoriu mai mare, cu o cerere interaţională, prin mecanismele Protocolului de la Madrid.
În al doilea rând, fiindcă Protocolul deschide mai multe ”portiţe de scăpare” faţă de prevederile din Aranjamentul de la Madrid. Ce semnifică acest fapt? Să presupunem că avem o cerere internaţională bazată pe cererea de marcă în ţara de origine și care are ca destinaţie mai multe ţări. După îndelungi demersuri, la finele celui de al cincelea an, iar în unele circumstanţe chiar și mai târziu, cererea este respinsă în ţara de origine și, în consecinţă, protecţia va înceta și în toate celelalte state desemnate. În această situaţie, conform procedurilor din Protocol, există posibilitatea de a face o cerere de marcă în fiecare dintre statele desemnate, păstrând data iniţială a cererii internaţionale. În mod evident, acest lucru se va întâmpla în concordanţă cu interesele solicitantului/titularului, care poate decide unde vor fi depuse aceste cereri, astfel încât teritoriul iniţial de protecţie să fie păstrat sau nu.
În al treilea rând, pentru că se poate acoperi întreg teritoriul Uniunii Europene printr-o singură desemnare, adică 28 de state în prezent, faţă de 15 în 1998, când Uniunea Europeana a aderat la Protocolul de la Madrid.
Astfel, despre Convenţia privind Mărcile din Benelux putem spune că a însemnat un început bun, mai ales că a fost preluată de Uniunea Europeană și al ei Council Regulation (EC) No 40/94 din 20 decembrie 1993 pentru marca comunitară, devenind ulterior Council Regulation (EC) No 207/2009 pe 26 februarie 2009 și, mai recent, Regulation (Eu) 2015/2424 Of The European Parliament And Of The Council. În urma acestei reglementări, cuvântul ”internaţional” pentru protecţia unei mărci și-a dobândit consistenţa de care avea nevoie.
Începând cu 1 aprilie 1996, Regulamentul Mărcii Comunitare a oferit posibilitatea de a obţine protecţia unei mărci pe un teritoriu uriaș, mai precis, întreaga Uniune Europeană, folosind o singură administraţie, Oficiul de Proprietate Intelectuală al Uniunii Europene – o agenţie a Comisiei Europene, cu sediul în Alicante, Spania – și o singură procedură de înregistrare și acordare a protecţiei pentru mărcile europene.
O caracteristică importantă a acestui ”mijloc european” (după reforma din 2015, cuvântul ”comunitar” a fost înlocuit cu ”european”) de protecţie al mărcilor se rasfrânge și asupra teritoriului de protecţie. Este vorba de caracterul unitar al mărcii europene, adică orice s-ar întâmpla cu o marcă eu- ropeană, înregistrată sau în curs de înregistrare, ea are exact aceleași consecinţe pe întregul teritoriu al Uniunii Europene.
Acestea fiind spuse, avem exemplul perfect de ”pătură” care acoperă teritoriul mai multor ţări cu un drept exclusiv. Acest drept a fost obţinut pentru ţările Uniunii Europene folosind aceeași procedură, raportându-se la aceleași legi și plătind aceleași taxe, respectiv utilizând calea europeană de protecţie. În ceea ce privește cealaltă parte a teritoriului, dreptul exclusiv a fost obţinut printr-un tratat internaţional care permite reuniunea protecţiei obţinute pentru diverse teritorii, chiar dacă protecţia respectivă a fost dobândită printr-o lege diferită, cu o procedură diferită și, în mod evident, cu un alt oficiu. Aceasta înseamnă că vectorul teritoriu, ca parte componentă a potecţiei unei mărci, poate varia de la unitate – teritoriul unei ţări – și până la ”pluralitate” – când acoperă teritoriul mai multor ţări, uzitându-se două abordări diferite.
Prima abordare este ”discretă”, respectiv ”ţară cu ţară”. În această abordare, chiar dacă se pleacă din același punct, cererea internaţională, bazată pe înregistrarea mărcii în ţara de origine, protecţia poate fi diferită de la o ţară la alta din pricina semnului și a listei de bunuri și servicii comparate cu drepturile anterior înregistrate într-o ţară oarecare. Metaforic vorbind, ”pătura” poate avea o grosime diferită de la ţară la ţară. Acesta este cazul protecţiei obţinute prin sistemul Madrid, fie prin Aranjament, fie prin Protocol.
Dimpotrivă, a doua abordare este ”continuă”, adică protecţie identică pe teritoriul mai multor state, ca efect al caracterului unitar al legii, cum sunt cele obţinute pe baza Conventiei Benelux sau prin Regulamentul Mărcii Europene. Cel puţin în cazul mărcii europene, acest caracter unitar al teritoriului poate fi foarte clar explicat prin sintagma ”totul sau nimic”, în sensul că, dacă o marcă europeană este înregistrată, atunci este protejată pe întregul teritoriu al Uniunii Europene, iar dacă este respinsă, marca va rămâne neprotejată pe tot teritoriul Uniunii.
Este de remarcat faptul că, în cazul din urmă, găsim o situaţie similară rezultată din prevederile Protocolului de la Madrid. În anumite cazuri, atunci când protecţia unei mărci europene nu poate fi obţinută sau este pierdută din diferite motive, Regulamentul Mărcii Europene oferă posibilitatea de transformare într-o cerere de marcă naţională, păstrând data depunerii iniţiale a cererii de marcă comunitară. În urma acestei oportunităţi oferite de Regulamentul Mărcii Europene, protecţia mărcii va fi obţinută pe teritoriul pe care a fost cerută și unde cererea de marcă va fi acceptată pe baza legislaţiei naţionale respective. În aceste condiţii, protecţia mărcii devine ”discretă”, însumând eventual mai multe protecţii naţionale.
În concluzie, putem spune că magnitudinea sau mărimea vectorului teritoriu are tendinţa de a crește continuu, concretizand, pe de o parte, intensificarea schimbului și implicit a producţiei și consumului, iar, pe de altă parte, este expresia dorinţei permanente de a cuceri noi pieţe, marca fiind mijlocul fără de care acest deziderat nu este posibil.
Desigur că o protecţie ”continuă” are mult mai multe avantaje decât una ”discretă”, fie și prin simplul fapt că cel interesat are de-a face doar cu o sin- gură administraţie și nu câte una pentru fiecare ţară care asigură protecţia mărcii. Să ne imaginăm ce înseamnă douazeci și opt de state europene acoperite de Sistemul Madrid și cât de simplu este dacă se folosește sistemul mărcii europene! Dar să nu uităm că, pentru o asemenea marcă, apărarea dreptului este ”discretă”, aceasta realizându-se în fiecare ţară în parte.
Puterea unei mărci înregistrate are multe rădăcini, însă pivotul principal este sistemul de apărare deţinut de marca respectivă, acesta fiind și cel care îi conferă acesteia tăria pe piaţă.
– Ce activează acest sistem de aparăre a unei marci? – Înregistrarea.
– Cine îi furnizează mărcii acest sistem de aparare? – Legea.
– Cine asigură respectarea prevederilor legii? – Autoritatea publică.
– Unde poate fi exercitată autoritatea publică? – În teritoriul de competenţă.
Și așa am ajuns la subiect! Teritoriul.
Teritoriul este unul dintre vectorii mărcii ce definesc volumul de protecţie a respectivei mărci. Deocamdată, în procesul de înregistrare a mărcilor este respectat principiul teritorial, lucru evident atât timp cât există state suverane, iar suveranitatea lor este recunoscută. În consecinţă, înregistrarea unei mărci are la bază o lege valabilă pe un anumit teritoriu statal. Există sisteme de înregistrare cu caracter suprastatal, dar acestea au apărut tot pe baza exercitării suveranităţii statelor care au hotărât într-un anumit sens.
Gândindu-ne la marca înregistrată, am putea da o definiţie pentru teritoriu.
Teritoriul se referă la aria geografică unde legea în baza căreia marca a fost înregistrată este în vigoare.
Am fi putut spune mai simplu – teritoriu de protecţie a mărcii = teritoriu statal, dar tocmai pentru că unele state au hotărât să colaboreze în acest domeniu, uneori teritoriul de protecţie acoperă teritoriul mai multor state. Canalizându-ne atenţia tot spre marca înregistrată, care ar putea fi caracteristicile acestui teritoriu, ca vector al mărcii?
Înainte de a oferi un răspuns, să facem o mică paranteză. În matematică, un vector are niște caracteristici specifice, mult mai complexe decât cele de care avem noi nevoie pentru a defini cu maximă claritate ce este și cât de mare este protecţia unei mărci înregistrate. De fapt, ne referim la cât de mare este spaţiul în care se aplică drepturile ce decurg din înregistrarea unei mărci. Cu alte cuvinte, din matematică vom împrumuta doar una dintre caracteristicile vectorilor, și anume modulul, cel care dă mărimea acelui vector.
Mărimea vectorului teritoriu este dată de marimea suprafeţei de teren pe care este valabilă înregistrarea mărcii, păstrând în minte, ca unitate de măsură, suprafaţa unui stat unde autoritatea publică își poate exercita puterea.
Desigur, o marcă înregistrată va avea efect pe teritoriul unui stat. Acesta este minimul posibil (cel puţin la momentul de faţă!), conform principiului teritorial recunoscut de Convenţia de la Paris cu mulţi, mulţi ani în urmă.
Ca să fie mai ușor de înteles, să luăm ca exemplu teritoriul României. Aici există, ca și în multe alte ţări, o administraţie naţională a proprietăţii industriale, respectiv Oficiul de Stat pentru Invenţii și Mărci. Există, de asemenea, o lege care guvernează mărcile și indicaţiile geografice, administrată de acest oficiu. În conformitate cu această lege, protecţia oferită de o marcă înregistrată, odată ce toate procedurile au fost încheiate, acoperă teritoriul României – egal, uniform, ca o pătură care se întinde pe fiecare centimetru pătrat, urmând câmpurile, dealurile, munţii, râurile, lacurile, marea teritorială. Astfel, o marcă înregistrată nu este prezentă doar în ariile comerciale, ci peste tot.
Cu referinţă la această ”pătură”, constatăm că ea va fi pe atât de groasă, pe cât de cuprinzătoare este lista de bunuri și servicii pentru care a fost înregistrată marca respectivă.
În ceea ce privește textura păturii, vom sublinia faptul că aceasta este influenţată de semn, de cum este acesta perceput de consumatori și, foarte important, de cât de distinctiv este semnul respectiv.
Aceasta este regula! Nu poate exista o marcă înregistrată doar pentru o parte din teritoriul de bază. Apare întrebarea: Putem avea ceva asemănător cu o marcă înregistrată, dar care poate acoperi mai puţin decât teritoriul unei ţări?
Plecând de la acest aspect, să spunem câteva cuvinte despre un mijloc care limitează de fapt, care poate limita teritoriul în care poate fi folosită o marcă înregistrată, nu însă și protecţia pe care o asigură. Este vorba despre contractul de licenţă, care nu diminuează protecţia unei mărci din punct de vedere teritorial. Din contră, componenta teritorială din contractul de licenţă se bazează chiar pe protecţia teritorială a mărcii înregistrate. Mai bine spus, contractul de licenţă stabilește teritoriul unde deţinatorul licenţei poate folosi, în totalitate sau în parte, marca care face obiectul contractului. Respectivul teritoriu poate fi mai mic decât cel pe care marca este înregistrată sau, cel mult, egal cu acesta.
Principiul teritorial în înregistrarea unei mărci a început să fie privit ca o constrângere în măsura în care schimburile comerciale s-au intensificat și regimurile vamale au devenit din ce în ce mai permisive. Nu rămânea decât un pas de la această percepţie și până la nevoia reală de a avea o marcă înregistrată pe un teritoriu extins. Acest pas a fost făcut în 1891, prin Aranjamentul de la Madrid privind Înregistrarea Internaţională a Mărcilor. Aranjamentul a constituit un progres real în înţelegerea necesităţii unui teritoriu extins pentru protecţia unei mărci înregistrate folosind o procedură minimă, dar nu a fost suficient întru totul, pentru că această ”protecţie internaţională” nu este una reală în adevăratul sens al cuvântului ”internaţional”. De fapt, ne referim la o sumă de protecţii naţionale ale mărcilor înregistrate prin acest Aranjament, iar în ceea ce privește procedura, urmează să ne clarificăm în cele ce urmează.
Astfel, Aranjamentul de la Madrid a introdus o singură cerere, depusă la Biroul Internaţional de la Geneva, care se bazează pe o marcă înregistrată în ţara de origine. Statele desemnate prin cererea internaţională vor examina cererea, urmând să ia o decizie într-un an de la înregistrarea internaţională sau de la cererea de extindere a teritoriului printr-o desemnare ulterioară. Este lesne de înteles că marca va fi înregistrată și protejată doar în acele state desemnate în care cererea a fost gasită conformă cu prevederile legii în vigoare din fiecare stat.
În primul rand, trebuie luate în considerare drepturile anterioare, în vigoare pe teritoriul ţărilor respective, drepturi care pot fi opuse ex officio sau printr-o procedură de opoziţie. Astfel, în aceste teritorii putem avea fie aceeași protecţie ca și în ţara de origine, fie o situaţie cu totul diferită.
Pe de altă parte, la cinci ani de la data la care marca a fost înregistrată la nivel internaţional, protecţia astfel dobândită depinde foarte mult de soarta mărcii înregistrate în ţara de origine. Mai mult decât atât, dacă în acești cinci ani marca a ”dispărut” în ţara de origine dintr-un motiv sau altul, protecţia nu mai poate fi revendicată nici în ţările desemnate, indicate fie în cererea internaţională, fie ca state desemnate ulterior. Cu alte cuvinte, chiar dacă, iniţial, solicitantul cererii internaţionale se decide asupra unui anumit teritoriu pentru a extinde protecţia mărcii, format din teritoriul mai multor state, în final această protecţie variază de la un stat desemnat la altul. Situaţia dată constituie rezultatul diferenţelor legislative care apar de la un stat la altul, a drepturilor anterior înregistrate în fiecare dintre aceste state si, în mod evident, a costurilor diferite înregistrate în state diferite.
Cu atenţia îndreptată în continuare spre vectorul teritoriu, putem spune că Aranjamentul de la Madrid a avut, de-a lungul timpului, o viziune corectă asupra protecţiei unei mărci. Mai precis, negocierile pentru o seamă de îmbunătăţiri aduse Aranjamentului de la Madrid după întrunirea de la Nisa din 1957 au avut ca rezultat Articolul 9 care a adus un mod nou de dezvoltare a protecţiei internaţionale a unei mărci. Este vorba despre posibilitatea ca un grup de state să fie recunoscut drept unul singur, în măsura în care aceste state consimt unificarea legilor naţionale asupra mărcilor și, în același timp, teritoriile lor vor fi privite ca un singur stat în scopul aplicării prevederilor Aranjamentului de la Madrid. Mai mult decât atât, un oficiu comun va substitui oficiile naţionale din acest grup de state.
Ce putem deduce din datele prezentate mai sus? Faptul că în viitor, câteva state vor putea consimţi la adoptarea unei legi comune pentru mărci și, eventual, vor avea un singur oficiu care să le reprezinte interesele în protecţia mărcii. Pe scurt, o lege, un oficiu, o procedură, o protecţie uniformă pe tot teritoriul luat împreună.
Urmează un pas mic, dar foarte important, și anume marca înregistrată în Benelux, care se bazează pe Convenţia privind Mărcile din Benelux din 1962. Aceasta a fost, ulterior, înlocuită de Convenţia Proprietăţii Intelectuale din Benelux, din 2005. Ce a însemnat această convenţie? Trei state – Olanda, Belgia și Luxembourg – au decis să meargă mână în mână în protecţia mărcii, folosind o lege și o administraţie care urma o singură procedură pentru toate cererile de înregistrare a mărcilor din cele trei ţări. De atunci, aceste trei state au fost văzute ca unul singur în ceea ce privește marca înregistrată.
Decizia lor a fost luată în considerare pentru cererile depuse în cadrul sistemului de la Madrid astfel: începând cu 1 ianuarie 1971, pentru Aranjamentul de la Madrid, iar începând cu 1 aprilie 1998, pentru Protocolul de la Madrid.
Ce este Protocolul de la Madrid, mai corect, Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid? Din punct de vedere cronologic, a venit momentul să vorbim despre el, cu atât mai mult cu cât este relevant pentru subiectul dezbătut – vectorul teritoriu al volumului protecţiei unei mărci – pentru că implicaţiile teritoriale sunt importante, având în vedere că discutăm despre cincizeci și cinci de state care sunt parte la Aranjamentul de la Madrid si nouăzeci și cinci de state care sunt parte la Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid, acesta din urmă fiind mai atractiv decât Aranjamentul.
Sunt multe prezentări ale Protocolului de la Madrid, deci nu voi mai face alta aici. Rămânem, așadar, la subiectul teritoriu și spunem doar că Protocolul a fost adoptat în 1989 si implementat la 1 aprilie 1996.
De ce, totuși, Protocolul de la Madrid este important pentru aspectele teritoriale? În primul rând, pentru că toate statele contractante acoperă un teritoriu mai mare comparativ cu statele participante la Aranjamentul de la Madrid. În consecinţă, este mai usor să accezi la un teritoriu mai mare, cu o cerere interaţională, prin mecanismele Protocolului de la Madrid.
În al doilea rând, fiindcă Protocolul deschide mai multe ”portiţe de scăpare” faţă de prevederile din Aranjamentul de la Madrid. Ce semnifică acest fapt? Să presupunem că avem o cerere internaţională bazată pe cererea de marcă în ţara de origine și care are ca destinaţie mai multe ţări. După îndelungi demersuri, la finele celui de al cincelea an, iar în unele circumstanţe chiar și mai târziu, cererea este respinsă în ţara de origine și, în consecinţă, protecţia va înceta și în toate celelalte state desemnate. În această situaţie, conform procedurilor din Protocol, există posibilitatea de a face o cerere de marcă în fiecare dintre statele desemnate, păstrând data iniţială a cererii internaţionale. În mod evident, acest lucru se va întâmpla în concordanţă cu interesele solicitantului/titularului, care poate decide unde vor fi depuse aceste cereri, astfel încât teritoriul iniţial de protecţie să fie păstrat sau nu.
În al treilea rând, pentru că se poate acoperi întreg teritoriul Uniunii Europene printr-o singură desemnare, adică 28 de state în prezent, faţă de 15 în 1998, când Uniunea Europeana a aderat la Protocolul de la Madrid.
Astfel, despre Convenţia privind Mărcile din Benelux putem spune că a însemnat un început bun, mai ales că a fost preluată de Uniunea Europeană și al ei Council Regulation (EC) No 40/94 din 20 decembrie 1993 pentru marca comunitară, devenind ulterior Council Regulation (EC) No 207/2009 pe 26 februarie 2009 și, mai recent, Regulation (Eu) 2015/2424 Of The European Parliament And Of The Council. În urma acestei reglementări, cuvântul ”internaţional” pentru protecţia unei mărci și-a dobândit consistenţa de care avea nevoie.
Începând cu 1 aprilie 1996, Regulamentul Mărcii Comunitare a oferit posibilitatea de a obţine protecţia unei mărci pe un teritoriu uriaș, mai precis, întreaga Uniune Europeană, folosind o singură administraţie, Oficiul de Proprietate Intelectuală al Uniunii Europene – o agenţie a Comisiei Europene, cu sediul în Alicante, Spania – și o singură procedură de înregistrare și acordare a protecţiei pentru mărcile europene.
O caracteristică importantă a acestui ”mijloc european” (după reforma din 2015, cuvântul ”comunitar” a fost înlocuit cu ”european”) de protecţie al mărcilor se rasfrânge și asupra teritoriului de protecţie. Este vorba de caracterul unitar al mărcii europene, adică orice s-ar întâmpla cu o marcă eu- ropeană, înregistrată sau în curs de înregistrare, ea are exact aceleași consecinţe pe întregul teritoriu al Uniunii Europene.
Acestea fiind spuse, avem exemplul perfect de ”pătură” care acoperă teritoriul mai multor ţări cu un drept exclusiv. Acest drept a fost obţinut pentru ţările Uniunii Europene folosind aceeași procedură, raportându-se la aceleași legi și plătind aceleași taxe, respectiv utilizând calea europeană de protecţie. În ceea ce privește cealaltă parte a teritoriului, dreptul exclusiv a fost obţinut printr-un tratat internaţional care permite reuniunea protecţiei obţinute pentru diverse teritorii, chiar dacă protecţia respectivă a fost dobândită printr-o lege diferită, cu o procedură diferită și, în mod evident, cu un alt oficiu. Aceasta înseamnă că vectorul teritoriu, ca parte componentă a potecţiei unei mărci, poate varia de la unitate – teritoriul unei ţări – și până la ”pluralitate” – când acoperă teritoriul mai multor ţări, uzitându-se două abordări diferite.
Prima abordare este ”discretă”, respectiv ”ţară cu ţară”. În această abordare, chiar dacă se pleacă din același punct, cererea internaţională, bazată pe înregistrarea mărcii în ţara de origine, protecţia poate fi diferită de la o ţară la alta din pricina semnului și a listei de bunuri și servicii comparate cu drepturile anterior înregistrate într-o ţară oarecare. Metaforic vorbind, ”pătura” poate avea o grosime diferită de la ţară la ţară. Acesta este cazul protecţiei obţinute prin sistemul Madrid, fie prin Aranjament, fie prin Protocol.
Dimpotrivă, a doua abordare este ”continuă”, adică protecţie identică pe teritoriul mai multor state, ca efect al caracterului unitar al legii, cum sunt cele obţinute pe baza Conventiei Benelux sau prin Regulamentul Mărcii Europene. Cel puţin în cazul mărcii europene, acest caracter unitar al teritoriului poate fi foarte clar explicat prin sintagma ”totul sau nimic”, în sensul că, dacă o marcă europeană este înregistrată, atunci este protejată pe întregul teritoriu al Uniunii Europene, iar dacă este respinsă, marca va rămâne neprotejată pe tot teritoriul Uniunii.
Este de remarcat faptul că, în cazul din urmă, găsim o situaţie similară rezultată din prevederile Protocolului de la Madrid. În anumite cazuri, atunci când protecţia unei mărci europene nu poate fi obţinută sau este pierdută din diferite motive, Regulamentul Mărcii Europene oferă posibilitatea de transformare într-o cerere de marcă naţională, păstrând data depunerii iniţiale a cererii de marcă comunitară. În urma acestei oportunităţi oferite de Regulamentul Mărcii Europene, protecţia mărcii va fi obţinută pe teritoriul pe care a fost cerută și unde cererea de marcă va fi acceptată pe baza legislaţiei naţionale respective. În aceste condiţii, protecţia mărcii devine ”discretă”, însumând eventual mai multe protecţii naţionale.
În concluzie, putem spune că magnitudinea sau mărimea vectorului teritoriu are tendinţa de a crește continuu, concretizand, pe de o parte, intensificarea schimbului și implicit a producţiei și consumului, iar, pe de altă parte, este expresia dorinţei permanente de a cuceri noi pieţe, marca fiind mijlocul fără de care acest deziderat nu este posibil.
Desigur că o protecţie ”continuă” are mult mai multe avantaje decât una ”discretă”, fie și prin simplul fapt că cel interesat are de-a face doar cu o sin- gură administraţie și nu câte una pentru fiecare ţară care asigură protecţia mărcii. Să ne imaginăm ce înseamnă douazeci și opt de state europene acoperite de Sistemul Madrid și cât de simplu este dacă se folosește sistemul mărcii europene! Dar să nu uităm că, pentru o asemenea marcă, apărarea dreptului este ”discretă”, aceasta realizându-se în fiecare ţară în parte.