Când vor să schimbe şefii, multe companii, în special multinaţionalele, caută să aducă „nume” care au avut succes la concurenţă sau în altă parte.
Cu cât „numele” este mai cunoscut în piaţă, mai vizibil, cu atât şansele de a fi recrutat sunt mai mari. Sunt CEO care s-au plimbat prin companii din diferite domenii fără ca primul lor succes să fie atins şi replicat în celelalte firme. De fapt, sunt CEO de meserie, primii pe lista firmelor de recrutare şi cei mai abordabili în schimbarea jobului.
Cu toate că acţionarii şi proprietarii firmelor ştiu că directorul recrutat le poate pleca imediat dacă primesc o ofertă mai bună, totuşi mizează pe el, iar directorul de HR răsuflă uşurat. În cazul în care CEO-ul ales nu este bun, responsabilitatea alegerii lui nu le aparţine. Responsabilitatea este a CV-ului, a poziţiilor anterioare şi a faptului că un board preferă să aleagă un nume decât pe cineva outsider.
Când este să alegi un outsider, iar acesta eşuează, pot să cadă multe capete: cine l-a adus, cine l-a promovat, cine a garantat pentru el, având în vedere că nu avea un CV pe măsură.
Ca la investiţii, în cazul în care vă uitaţi în hârtiile prin care vi se prezintă un fond sau altul şi sunteţi „hăituiţi” cu diferite oferte de plasare a banilor, rezultatele trecutului nu reprezintă o garanţie pentru viitor. Dacă vine o criză, toţi banii voştri plasaţi în fonduri de investiţii, care au avut succes în trecut, sunt pierduţi peste noapte şi nimeni nu va mai răspunde la telefon.
Totuşi, fondurile de investiţii, de toate felurile, reuşesc să găsească în fiecare lună clienţi care să investească în titlurile lor. Lăcomia trecutului şi a câştigurilor este mai puternică decât prudenţa viitorului.
Aşa este şi în business, în recrutare, în alegerea unor directori executivi. Cei care trebuie să decidă pe cine aleg preferă să meargă pe experienţa trecutului, a unui „nume”. În cazul companiilor cotate la bursă, mai bine îl recrutezi pe Neymar, din care să trăieşti cel puţin doi ani vânzându-le acţionarilor o poveste, decât să promovezi un fotbalist fără „nume” din interior.
Un CEO cu experienţă ştie să ţină o şedinţă executivă, are rutina discuţiilor din board, unde totul este politică şi poziţionare, ştie să jongleze cu cifrele astfel încât un minus să fie prezentat ca un plus, are experienţa unor interviuri în presă în care a apărut bine.
Dacă mai apucă să schimbe oamenii din primul eşalon de sub el, dacă îi dă afară, arată că are iniţiativă, că ştie despre ce este vorba, că vrea să aducă oameni mai buni cu care să depăşească ţintele din buget. Până aduci un nou director de vânzări, până se familiarizează oamenii din subordine, până preia ţintele din buget, scad vânzările.
Dar important este că organigrama se mişcă, că există preocupare pentru atingerea ţintelor şi aducerea unor noi talente în companie.
În acest fel, un CEO poate rezista cel puţin doi ani într-o poziţie fără să aibă rezultate.
În special corporaţiile americane sunt pline de astfel de exemple, iar piaţa din România începe să aplice metoda în varianta copy şi paste.
Firmele de recrutare preferă să vândă un „nume” pentru că iau mai mulţi bani pe el, pentru că au un CV pe care să-l prezinte clientului, pentru că acel „nume” poate fi recrutat dacă pachetul salarial este adecvat, iar pachetul de plecare (golden parachute) este generos.
Headhunterii îi susţin în faţa clienţilor pe cei care sunt dispuşi să fie recrutaţi, pe cei care vor să-şi schimbe jobul, pe cei care au abilităţile de a jongla în etajele corporaţiilor.
Mai puţin sunt susţinuţi cei din liniile doi sau trei, care sunt foarte greu de convins să accepte să-şi schimbe jobul, care preferă liniştea unei poziţii pe care o cunosc decât să înfrunte alte persoane şi alte situaţii.
Foarte mulţi se întreabă de ce nu ajung ei CEO şi de ce sunt aleşi alţii, cu toate că ar fi mai buni, cu toate că ei fac veniturile unei companii. Dar prea puţini dintre ei lucrează la CV, la ieşirea în public, la a arăta disponibilitatea de a se duce şi în poziţii mai dificile, când nimeni nu vrea să ajungă acolo.
Cei care sunt CEO de meserie, care au ca ţintă de când schimbă primul job să-şi construiască un CV, se duc acolo unde alţii nu vor să ajungă, chiar dacă rezultatele s-ar putea să nu fie cele aşteptate. Singurul lucru la care se uită este pachetul salarial în cazul în care pleacă de acolo.
Trecutul şi succesul unui CEO nu reprezintă o garanţie pentru un succes ulterior în altă parte, dar nimeni nu vrea să rişte. Dar un CEO este cel care ia o poziţie când alţii o resping.
Când vor să schimbe şefii, multe companii, în special multinaţionalele, caută să aducă „nume” care au avut succes la concurenţă sau în altă parte.
Cu cât „numele” este mai cunoscut în piaţă, mai vizibil, cu atât şansele de a fi recrutat sunt mai mari. Sunt CEO care s-au plimbat prin companii din diferite domenii fără ca primul lor succes să fie atins şi replicat în celelalte firme. De fapt, sunt CEO de meserie, primii pe lista firmelor de recrutare şi cei mai abordabili în schimbarea jobului.
Cu toate că acţionarii şi proprietarii firmelor ştiu că directorul recrutat le poate pleca imediat dacă primesc o ofertă mai bună, totuşi mizează pe el, iar directorul de HR răsuflă uşurat. În cazul în care CEO-ul ales nu este bun, responsabilitatea alegerii lui nu le aparţine. Responsabilitatea este a CV-ului, a poziţiilor anterioare şi a faptului că un board preferă să aleagă un nume decât pe cineva outsider.
Când este să alegi un outsider, iar acesta eşuează, pot să cadă multe capete: cine l-a adus, cine l-a promovat, cine a garantat pentru el, având în vedere că nu avea un CV pe măsură.
Ca la investiţii, în cazul în care vă uitaţi în hârtiile prin care vi se prezintă un fond sau altul şi sunteţi „hăituiţi” cu diferite oferte de plasare a banilor, rezultatele trecutului nu reprezintă o garanţie pentru viitor. Dacă vine o criză, toţi banii voştri plasaţi în fonduri de investiţii, care au avut succes în trecut, sunt pierduţi peste noapte şi nimeni nu va mai răspunde la telefon.
Totuşi, fondurile de investiţii, de toate felurile, reuşesc să găsească în fiecare lună clienţi care să investească în titlurile lor. Lăcomia trecutului şi a câştigurilor este mai puternică decât prudenţa viitorului.
Aşa este şi în business, în recrutare, în alegerea unor directori executivi. Cei care trebuie să decidă pe cine aleg preferă să meargă pe experienţa trecutului, a unui „nume”. În cazul companiilor cotate la bursă, mai bine îl recrutezi pe Neymar, din care să trăieşti cel puţin doi ani vânzându-le acţionarilor o poveste, decât să promovezi un fotbalist fără „nume” din interior.
Un CEO cu experienţă ştie să ţină o şedinţă executivă, are rutina discuţiilor din board, unde totul este politică şi poziţionare, ştie să jongleze cu cifrele astfel încât un minus să fie prezentat ca un plus, are experienţa unor interviuri în presă în care a apărut bine.
Dacă mai apucă să schimbe oamenii din primul eşalon de sub el, dacă îi dă afară, arată că are iniţiativă, că ştie despre ce este vorba, că vrea să aducă oameni mai buni cu care să depăşească ţintele din buget. Până aduci un nou director de vânzări, până se familiarizează oamenii din subordine, până preia ţintele din buget, scad vânzările.
Dar important este că organigrama se mişcă, că există preocupare pentru atingerea ţintelor şi aducerea unor noi talente în companie.
În acest fel, un CEO poate rezista cel puţin doi ani într-o poziţie fără să aibă rezultate.
În special corporaţiile americane sunt pline de astfel de exemple, iar piaţa din România începe să aplice metoda în varianta copy şi paste.
Firmele de recrutare preferă să vândă un „nume” pentru că iau mai mulţi bani pe el, pentru că au un CV pe care să-l prezinte clientului, pentru că acel „nume” poate fi recrutat dacă pachetul salarial este adecvat, iar pachetul de plecare (golden parachute) este generos.
Headhunterii îi susţin în faţa clienţilor pe cei care sunt dispuşi să fie recrutaţi, pe cei care vor să-şi schimbe jobul, pe cei care au abilităţile de a jongla în etajele corporaţiilor.
Mai puţin sunt susţinuţi cei din liniile doi sau trei, care sunt foarte greu de convins să accepte să-şi schimbe jobul, care preferă liniştea unei poziţii pe care o cunosc decât să înfrunte alte persoane şi alte situaţii.
Foarte mulţi se întreabă de ce nu ajung ei CEO şi de ce sunt aleşi alţii, cu toate că ar fi mai buni, cu toate că ei fac veniturile unei companii. Dar prea puţini dintre ei lucrează la CV, la ieşirea în public, la a arăta disponibilitatea de a se duce şi în poziţii mai dificile, când nimeni nu vrea să ajungă acolo.
Cei care sunt CEO de meserie, care au ca ţintă de când schimbă primul job să-şi construiască un CV, se duc acolo unde alţii nu vor să ajungă, chiar dacă rezultatele s-ar putea să nu fie cele aşteptate. Singurul lucru la care se uită este pachetul salarial în cazul în care pleacă de acolo.
Trecutul şi succesul unui CEO nu reprezintă o garanţie pentru un succes ulterior în altă parte, dar nimeni nu vrea să rişte. Dar un CEO este cel care ia o poziţie când alţii o resping.