53% dintre angajaţi nu au încredere în capacitatea profesională a şefului.
Totuşi, angajaţii români spun despre şefii lor că sunt inteligenţi, dar oportunişti, exigenţi şi tipicari. Păi cum ar vrea să fie?!
La polul opus, angajaţii români nu vor să fie şefi: 41% dintre ei nu ştiu cum s-ar descurca într-o poziţie de management, 33% nu cred că ar face faţă poziţiei şi doar 26% dintre cei care au răspuns la studiul eJobs consideră că s-ar descurca mai bine decât şeful lor.
Este un fel de Kafka al resurselor umane: şeful nu e bun, dar nici voi nu vreţi să fiţi şefi în locul lui, pentru că nu credeţi că puteţi să fiţi mai buni decât el.
În aceste condiţii, cum să crească companiile, cum pot să cucerească lumea, cum pot să crească salariile dacă nu ai creştere internă, dacă businessul nu merge înainte?
Consultanţii în resurse umane spun că multinaţionalele, dar şi companiile româneşti trimit doar prima linie de şefi să facă cursuri de leadership pentru a învăţa (dacă leadershipul se poate învăţa!) în încercarea de a conduce companiile.
Când este vorba de eşalonul doi, de cei care au contact direct cu oamenii din companie, cursurile de leadership lipsesc, pentru că nu mai sunt bani, iar acest lucru contează mai mult decât cred companiile.
O bună parte din angajaţi spun că părăsesc o companie mai puţin din cauza ei sau din cauza salariului, ci mai mult din cauza relaţiei tensionate cu şeful.
Aici este un fel de ipocrizie, pentru că în momentul în care primeşti o ofertă de nerefuzat, relaţia bună cu şeful nu mai contează.
Pe de altă parte, şi subalternii au o imagine idilică cu privire la şefi: se aşteaptă să fie comunicativi, să-i aprecieze, să le arate respect şi să nu-i favorizeze pe ceilalţi.
Arată ca un fel de ”rai“ în relaţiile dintre şefi şi subalterni.
Noţiunea de şef implică foarte, foarte mult subiectivism pentru că trebuie să iei decizii, nu poţi să stai la taclale cu fiecare subaltern toată ziua, să-i asculţi dramele personale; bineînţeles că îi favorizezi pe unii sau alţii pentru că ai nevoie de oamenii tăi în echipă şi bineînţeles că îi apreciezi pe unii în detrimentul altora mai mult pe criterii subiective decât obiective.
Totuşi, în studiul eJobs există o frază cheie: cei mai încrezători în capacitatea lor de a fi un şef mai bun decât superiorul lor actual sunt tinerii cu vârste sub 25 de ani.
Imediat după Revoluţie, dar mai ales după apariţia investiţiilor străine din 1988-2000, mulţi tineri s-au trezit că trebuie să fie şefi peste noapte, pentru că nu exista altcineva. În aceste condiţii, companiile au fost duse înainte de ambiţie, de determinare, de dorinţa de a nu eşua.
Dacă vă mai amintiţi, voi, cei care aţi devenit şefi la 25 de ani, acum 15-20 de ani, aveaţi în subordine oameni mai seniori, care ştiau mai multe despre un lucru sau altul decât voi.
Deşi erau mai calificaţi, nu mai aveau ambiţia de a muta munţii şi trăiau într-un trecut al perioadei comuniste care se prăbuşea. De multe ori, ambiţia şi determinarea trebuie să fie mai puternice decât calificarea profesională, care se poate cumpăra.
Ambiţia, determinarea şi asumarea riscurilor se pot cumpăra mai puţin şi de aceea sunt foarte multe companii care au în spate oameni calificaţi, supracalificaţi, dar care nu reuşesc să crească pentru că nu are cine să le împingă înainte.
Foarte multe companii ar trebui să fie atente la schimbările demografice din organigramă. Cei care au devenit şefi acum două decenii au devenit supracalificaţi, au văzut multe în faţa ochilor, au trăit şi perioada de boom, şi perioada crizei, aşa că nu îi mai mişcă nimic.
Acest lucru poate fi însă o frână în creşterea unei companii. Ambiţia este înlocuită de calificare şi teama de a nu lua decizii greşite, care să-i arunce peste bord înainte de termen.
Pentru că ştiu că merge piaţa în care activează, pentru că ştiu comportamentul consumatorilor şi al clienţilor lor, iar vânzarea a devenit o rutină care doar trebuie întreţinută şi banii curg de la sine, prea puţini manageri au ambiţia de a vedea cum ar putea să fie altfel decât piaţa, cum ar putea să fie disruptive.
Cei de la Google şi Facebook au îngenuncheat piaţa media, care trăia bine mersi dintr-o rentă clădită în timp care părea că nu o poate lua nimeni. Marile branduri de ziare ale lumii, creatorii de conţinut, cei care fac agenda zilei, au ajuns să constate şi să se plângă că Google şi Facebook le iau toţi banii, deşi conţinutul este la ei.
Din fericire pentru progres, tinerii pot să fie disruptivi, pot gândi altfel, ca o reacţie la încremenirea şi autosuficienţa din companii şi dacă îşi asumă şi leadershipul se pot schimba multe lucruri.
Acest lucru este mai puternic decât dacă şeful este bun sau rău, dacă este mai mult sau mai puţin comunicativ.
Dacă angajaţii îşi critică şefii, dar niciunul dintre ei nu vrea să fie şef în locul lor, aduceţi-le un şef de sub 25 de ani!
53% dintre angajaţi nu au încredere în capacitatea profesională a şefului.
Totuşi, angajaţii români spun despre şefii lor că sunt inteligenţi, dar oportunişti, exigenţi şi tipicari. Păi cum ar vrea să fie?!
La polul opus, angajaţii români nu vor să fie şefi: 41% dintre ei nu ştiu cum s-ar descurca într-o poziţie de management, 33% nu cred că ar face faţă poziţiei şi doar 26% dintre cei care au răspuns la studiul eJobs consideră că s-ar descurca mai bine decât şeful lor.
Este un fel de Kafka al resurselor umane: şeful nu e bun, dar nici voi nu vreţi să fiţi şefi în locul lui, pentru că nu credeţi că puteţi să fiţi mai buni decât el.
În aceste condiţii, cum să crească companiile, cum pot să cucerească lumea, cum pot să crească salariile dacă nu ai creştere internă, dacă businessul nu merge înainte?
Consultanţii în resurse umane spun că multinaţionalele, dar şi companiile româneşti trimit doar prima linie de şefi să facă cursuri de leadership pentru a învăţa (dacă leadershipul se poate învăţa!) în încercarea de a conduce companiile.
Când este vorba de eşalonul doi, de cei care au contact direct cu oamenii din companie, cursurile de leadership lipsesc, pentru că nu mai sunt bani, iar acest lucru contează mai mult decât cred companiile.
O bună parte din angajaţi spun că părăsesc o companie mai puţin din cauza ei sau din cauza salariului, ci mai mult din cauza relaţiei tensionate cu şeful.
Aici este un fel de ipocrizie, pentru că în momentul în care primeşti o ofertă de nerefuzat, relaţia bună cu şeful nu mai contează.
Pe de altă parte, şi subalternii au o imagine idilică cu privire la şefi: se aşteaptă să fie comunicativi, să-i aprecieze, să le arate respect şi să nu-i favorizeze pe ceilalţi.
Arată ca un fel de ”rai“ în relaţiile dintre şefi şi subalterni.
Noţiunea de şef implică foarte, foarte mult subiectivism pentru că trebuie să iei decizii, nu poţi să stai la taclale cu fiecare subaltern toată ziua, să-i asculţi dramele personale; bineînţeles că îi favorizezi pe unii sau alţii pentru că ai nevoie de oamenii tăi în echipă şi bineînţeles că îi apreciezi pe unii în detrimentul altora mai mult pe criterii subiective decât obiective.
Totuşi, în studiul eJobs există o frază cheie: cei mai încrezători în capacitatea lor de a fi un şef mai bun decât superiorul lor actual sunt tinerii cu vârste sub 25 de ani.
Imediat după Revoluţie, dar mai ales după apariţia investiţiilor străine din 1988-2000, mulţi tineri s-au trezit că trebuie să fie şefi peste noapte, pentru că nu exista altcineva. În aceste condiţii, companiile au fost duse înainte de ambiţie, de determinare, de dorinţa de a nu eşua.
Dacă vă mai amintiţi, voi, cei care aţi devenit şefi la 25 de ani, acum 15-20 de ani, aveaţi în subordine oameni mai seniori, care ştiau mai multe despre un lucru sau altul decât voi.
Deşi erau mai calificaţi, nu mai aveau ambiţia de a muta munţii şi trăiau într-un trecut al perioadei comuniste care se prăbuşea. De multe ori, ambiţia şi determinarea trebuie să fie mai puternice decât calificarea profesională, care se poate cumpăra.
Ambiţia, determinarea şi asumarea riscurilor se pot cumpăra mai puţin şi de aceea sunt foarte multe companii care au în spate oameni calificaţi, supracalificaţi, dar care nu reuşesc să crească pentru că nu are cine să le împingă înainte.
Foarte multe companii ar trebui să fie atente la schimbările demografice din organigramă. Cei care au devenit şefi acum două decenii au devenit supracalificaţi, au văzut multe în faţa ochilor, au trăit şi perioada de boom, şi perioada crizei, aşa că nu îi mai mişcă nimic.
Acest lucru poate fi însă o frână în creşterea unei companii. Ambiţia este înlocuită de calificare şi teama de a nu lua decizii greşite, care să-i arunce peste bord înainte de termen.
Pentru că ştiu că merge piaţa în care activează, pentru că ştiu comportamentul consumatorilor şi al clienţilor lor, iar vânzarea a devenit o rutină care doar trebuie întreţinută şi banii curg de la sine, prea puţini manageri au ambiţia de a vedea cum ar putea să fie altfel decât piaţa, cum ar putea să fie disruptive.
Cei de la Google şi Facebook au îngenuncheat piaţa media, care trăia bine mersi dintr-o rentă clădită în timp care părea că nu o poate lua nimeni. Marile branduri de ziare ale lumii, creatorii de conţinut, cei care fac agenda zilei, au ajuns să constate şi să se plângă că Google şi Facebook le iau toţi banii, deşi conţinutul este la ei.
Din fericire pentru progres, tinerii pot să fie disruptivi, pot gândi altfel, ca o reacţie la încremenirea şi autosuficienţa din companii şi dacă îşi asumă şi leadershipul se pot schimba multe lucruri.
Acest lucru este mai puternic decât dacă şeful este bun sau rău, dacă este mai mult sau mai puţin comunicativ.
Dacă angajaţii îşi critică şefii, dar niciunul dintre ei nu vrea să fie şef în locul lor, aduceţi-le un şef de sub 25 de ani!