A rămas linia fixa a telefonului redirecționat spre telefonul meu mobil de când am început să lucram de acasă. Joi seara, primesc un telefon. O voce foarte tânără, cu limbaj specific generației digitale. Foarte respectuos, își cere scuze de ora târzie (era trecut de ora 22.00) și îmi spune că nu se așteptă să îi răspundă cineva.
După câteva cuvinte, îmi spune că nu are încă 18 ani, îi împlinește în octombrie, dar își caută un job. Am stabilit cu el o întâlnire.
De-a lungul celor 20 de ani de când lucrez în recrutare am întâlnit diverse situații. De cele mai multe ori după perioada examenului maturității (BAC-ul), când încercam să abordăm generația nouă pentru a intra în câmpul muncii, ne loveam, noi, specialiștii în recrutare, fie de răspunsuri de genul „vara asta vreau să mă odihnesc și mai văd la toamnă” sau „să muncesc pe un salariu așa mic? mai bine iau șomaj”, fie de rezistența părinților („să meargă la facultate, să facă școală, nu să muncească”). Nu doresc să generalizez, dar puțini erau cei care își căutau job-uri de vară sau și mai puțini cei care aveau un plan de carieră, o vizibilitate a parcursului profesional.
Dar să revenim la Șerban, personajul nostru.
Mă întâlnesc cu Șerban, stângaci la recepție, fară să fie obișnuit cu protocolul procesului de intrare într-o clădire de birouri (recepție, pe cine cauți, cu ce scop, contextul actual impune purtarea unei măști - am apreciat că o purta -, intrări și ieșiri separate). Mă sună cei de la recepție, cobor, îl iau, meeting room...
Se simte ușor inconfortabil și îmi dau seama că este copleșit și obosit deja de energia momentului. Începem o mică discuție. Nu vrea nici apă, nici cafea, era nerăbdător să începem discuția serioasă. Încerc să văd motivația și îmi spune încă de la început că este foarte interesat să își găsească un job. Învață orice este nevoie să facă... știe limba engleză și să meargă pe bicicletă... Repetă faptul că nu are 18 ani, dar nu vrea să piardă vara, că îi împlinește în octombrie, când începe deja ultimul an de liceu.
În mijlocul conversației, se oprește și îmi cere un pahar cu apă. Îi aduc.
Îmi spune:
„- Tata nu mai lucrează, că are peste 55 de ani și de la fabrică i-au spus că este în categoria de risc ridicat și... nu mai lucrează, iar mama lucrează, dar nu poate să susțină întreaga familie cu un salariu, mai ales că s-a redus activitatea și nu se știe nici la ea cât mai lucrează. Șii vreau să ajut... nu știu cum și cu ce… vreau să muncesc... învăț.. învăț orice”.
L-am încurajat, l-am pregătit pentru etapele următoare și da, Șerban a fost angajat. Dar să analizam un pic contextul.
Câte familii or fi ca cea a lui Șerban? Ce impact are această criză asupra generațiilor din câmpul muncii? Cum ne-am îngrijit și pregătit viitorul pentru a ieși pe piața muncii?
Șerban nu avea un CV, știa ce este, dar nu știa cum să îl facă. Șerban nu avusese nicio educație despre abilități, competențe, ce vrea să facă. Nu înțelesese că el este propriul arhitect al parcursului profesional. Avea convingerea că se va angaja undeva, după liceu sau după facultate, dar nu îi era clar la 17 ani și 9 luni ce urmează. Ca target era evident BAC-ul, apoi mai vedea daca merge la facultate sau se angajează sau ambele...
L-am întrebat ce și-ar dori să facă după liceu, ce domeniu, ce job, ce rol. Răspunsurile au fost vagi, nesigure, fară conținut, fără o conectarea cu realitatea economică reală, fară cunoștinte minime despre piață muncii. Și am aflat că este printre primii 5 din clasa lui și un elev apreciat.
Ca Șerban sunt mulți și de ani de azile îmi dau seama că în sistemul de pregătire (formal, informal, suplimentar etc) nu li se oferă o perspectiva asupra carierei, asupra unui parcurs profesional, asupra vocației.
Văd cum generații de elevi ies de pe băncile instituțiilor de învățământ fară să aibă cunoștințe elementare despre carieră, job, competență, vocație. Nu știu să se prezinte la un interviu de angajare, să își facă un CV, să își caute un job, să înțeleagă realitatea și etapele de entry level, să puna întrebări legate de job/ rol și, mai mult, nu sunt pregătiți pentru ceea ce mediul economic are nevoie ca principii și valori.
Observ cum Șerban, eroul nostru, m-a sunat de câteva ori să mă întrebe de unde își ia actele necesare angajării și chiar „dacă este nevoie de carte de munca de unde pot să îmi cumpăr”.
Mai mult ca niciodată, acum, am observat că apropierea de oameni nu trebuie să fie o chestiune de criză, ci o normalitate, o valoare personală după care trebuie să ne ghidăm indiferent de domeniul în care ne desfășuram activitatea, indiferent de job-ul pe care îl avem sau de business-urile pe care le construim; am învățat că această valoare personală ne învață ce sunt unitatea, răbdarea și înțelepciunea.
Și iată-ne cum depășim aceste vremuri tulburi.
Șerban m-a sunat să-mi spună că vă primi salariul săptămână viitoare și își dorește să facă prima dată cumpărături pentru casă din banii lui și mamei să îi cumpere o eșarfă „că la serviciu îi bate ventilatorul în spate și ea are probleme cu spondiloza”.
A rămas linia fixa a telefonului redirecționat spre telefonul meu mobil de când am început să lucram de acasă. Joi seara, primesc un telefon. O voce foarte tânără, cu limbaj specific generației digitale. Foarte respectuos, își cere scuze de ora târzie (era trecut de ora 22.00) și îmi spune că nu se așteptă să îi răspundă cineva.
După câteva cuvinte, îmi spune că nu are încă 18 ani, îi împlinește în octombrie, dar își caută un job. Am stabilit cu el o întâlnire.
De-a lungul celor 20 de ani de când lucrez în recrutare am întâlnit diverse situații. De cele mai multe ori după perioada examenului maturității (BAC-ul), când încercam să abordăm generația nouă pentru a intra în câmpul muncii, ne loveam, noi, specialiștii în recrutare, fie de răspunsuri de genul „vara asta vreau să mă odihnesc și mai văd la toamnă” sau „să muncesc pe un salariu așa mic? mai bine iau șomaj”, fie de rezistența părinților („să meargă la facultate, să facă școală, nu să muncească”). Nu doresc să generalizez, dar puțini erau cei care își căutau job-uri de vară sau și mai puțini cei care aveau un plan de carieră, o vizibilitate a parcursului profesional.
Dar să revenim la Șerban, personajul nostru.
Mă întâlnesc cu Șerban, stângaci la recepție, fară să fie obișnuit cu protocolul procesului de intrare într-o clădire de birouri (recepție, pe cine cauți, cu ce scop, contextul actual impune purtarea unei măști - am apreciat că o purta -, intrări și ieșiri separate). Mă sună cei de la recepție, cobor, îl iau, meeting room...
Se simte ușor inconfortabil și îmi dau seama că este copleșit și obosit deja de energia momentului. Începem o mică discuție. Nu vrea nici apă, nici cafea, era nerăbdător să începem discuția serioasă. Încerc să văd motivația și îmi spune încă de la început că este foarte interesat să își găsească un job. Învață orice este nevoie să facă... știe limba engleză și să meargă pe bicicletă... Repetă faptul că nu are 18 ani, dar nu vrea să piardă vara, că îi împlinește în octombrie, când începe deja ultimul an de liceu.
În mijlocul conversației, se oprește și îmi cere un pahar cu apă. Îi aduc.
Îmi spune:
„- Tata nu mai lucrează, că are peste 55 de ani și de la fabrică i-au spus că este în categoria de risc ridicat și... nu mai lucrează, iar mama lucrează, dar nu poate să susțină întreaga familie cu un salariu, mai ales că s-a redus activitatea și nu se știe nici la ea cât mai lucrează. Șii vreau să ajut... nu știu cum și cu ce… vreau să muncesc... învăț.. învăț orice”.
L-am încurajat, l-am pregătit pentru etapele următoare și da, Șerban a fost angajat. Dar să analizam un pic contextul.
Câte familii or fi ca cea a lui Șerban? Ce impact are această criză asupra generațiilor din câmpul muncii? Cum ne-am îngrijit și pregătit viitorul pentru a ieși pe piața muncii?
Șerban nu avea un CV, știa ce este, dar nu știa cum să îl facă. Șerban nu avusese nicio educație despre abilități, competențe, ce vrea să facă. Nu înțelesese că el este propriul arhitect al parcursului profesional. Avea convingerea că se va angaja undeva, după liceu sau după facultate, dar nu îi era clar la 17 ani și 9 luni ce urmează. Ca target era evident BAC-ul, apoi mai vedea daca merge la facultate sau se angajează sau ambele...
L-am întrebat ce și-ar dori să facă după liceu, ce domeniu, ce job, ce rol. Răspunsurile au fost vagi, nesigure, fară conținut, fără o conectarea cu realitatea economică reală, fară cunoștinte minime despre piață muncii. Și am aflat că este printre primii 5 din clasa lui și un elev apreciat.
Ca Șerban sunt mulți și de ani de azile îmi dau seama că în sistemul de pregătire (formal, informal, suplimentar etc) nu li se oferă o perspectiva asupra carierei, asupra unui parcurs profesional, asupra vocației.
Văd cum generații de elevi ies de pe băncile instituțiilor de învățământ fară să aibă cunoștințe elementare despre carieră, job, competență, vocație. Nu știu să se prezinte la un interviu de angajare, să își facă un CV, să își caute un job, să înțeleagă realitatea și etapele de entry level, să puna întrebări legate de job/ rol și, mai mult, nu sunt pregătiți pentru ceea ce mediul economic are nevoie ca principii și valori.
Observ cum Șerban, eroul nostru, m-a sunat de câteva ori să mă întrebe de unde își ia actele necesare angajării și chiar „dacă este nevoie de carte de munca de unde pot să îmi cumpăr”.
Mai mult ca niciodată, acum, am observat că apropierea de oameni nu trebuie să fie o chestiune de criză, ci o normalitate, o valoare personală după care trebuie să ne ghidăm indiferent de domeniul în care ne desfășuram activitatea, indiferent de job-ul pe care îl avem sau de business-urile pe care le construim; am învățat că această valoare personală ne învață ce sunt unitatea, răbdarea și înțelepciunea.
Și iată-ne cum depășim aceste vremuri tulburi.
Șerban m-a sunat să-mi spună că vă primi salariul săptămână viitoare și își dorește să facă prima dată cumpărături pentru casă din banii lui și mamei să îi cumpere o eșarfă „că la serviciu îi bate ventilatorul în spate și ea are probleme cu spondiloza”.