Pentru că oricât de mișto ar fi unii avocați, există și EI, acei de care trebuie să te ferești, fie că ești justițiabil, om de afaceri sau chiar avocat, scrie avocatura.com.
Se spune că noi, ca ființe, atragem în jurul nostru oameni cu care semănăm – prin viziuni, prin principii de viață, prin valori. Oricum ar fi, cine seamănă se adună! Și poate așa este cel mai bine! Dar, nu poate de făcut abstracție de anumite tipuri de avocați care, din păcate, strică piața rău de tot.
Frustratul/Nefericitul
Sincer, nu prea mi-am dat seama de ce ajung avocații frustrați. Adică, serios, unii dintre ei au case de avocatură bunicele, cunoscute, fac bănuți deci, și cu toate acestea, put de frustrare. Se vede de cum răspund la telefon și până când dai mâna cu ei, când ieși din birou.
Cum recunoști avocatul frustrat?
Vrea să epateze cu orice: haine, birou, muzică, ceas, vorbe! Se vede că joacă un spectacol ieftin – mă rog, cine are ochi să vadă, că el de fapt are niște frici cât casa (lui) de mari legate fie de statutul profesional, viața personală, viața socială. Avocatul frustrat te contrazice mereu și el are dreptate tot timpul. Nu poate să construiască, decât închis în minte și în birou, fără niciun deranj extern, pentru că altfel își pierde atenția. Explicații pot fi multe: copilărie nefericită, neîmplinire erotică/emoțională, desfășoară o profesie pe care nu au ales-o ei, din suflet, ci mai mult părinții, viața grea, societatea i-a împins aici. Și normal, acum se răzbună pe oricine.
Fie că ne gândim la avocatul bărbat sau avocatul femeie, astfel de profesioniști reușesc să atragă antipatia atât a colegilor, cât și a persoanelor străine domeniului. Din păcate, nu foarte mulți sunt și cei mai bine pregătiți. Acest tip de avocat reușește să se manifeste și printr-o doză de răutate mai mare decât în cazul celorlalte tipologii de avocați.
”Prea marele”/V.I.P-ul
Aici, după cum intuiți, vom include avocații care se cred ”prea mari”, fie pentru o consultație juridică obșnuită, fie pentru un interviu, fie pentru a bea o bere cu vechi colegi de facultate.
Nu contestă nimeni că nu au muncit pe brânci pentru a-și face un renume – cu toate că, fiind vorba între noi, pentru unii a fost și oleacă de ”noroc” – și că această imagine trebuie menținută la un anumit nivel, dar asta nu înseamnă că trebuie menținută cu aroganță, ipocrizie și snobism. Nu, cred că se poate și cu deschidere, răbdare față de ”ăi mici”, implicare continuă și dezinteresată din când în când, și o fărâmă de ”instruibilitate”. Până la urmă, cât trăiești înveți.
”Mai marii” se manifestă, în general, prin lipsă de timp pentru aproape orice, tarife (mari) doar dacă se ridică din scaun pentru a da mâna cu tine, blazare profesională – pentru că oricum, treaba aia grea și de cercetare, o fac șoriceii din spatele lor, care pierd nopți prin birouri pentru un memorandum – și ieșiri prin lume pline de emfază și dramatism.
Probabil că este evident cum și de ce strică acest tip de avocați piața.
Prostul/”Merge și așa”
Aici avem avocatul prost, în cel mai cinic sens. Adică cel care a făcut și el cum a putut o facultate, a intrat cum se intră la Barou sau cum se intra, știe câte una, alta furate din zbor, dar nimic cu profunzime, esență, conținut. Ceva formă fără fond. Muncește cu puținele informații, se laudă că este avocat, caută (cu disperare și haotic) clienți, pe care oricum îi pierde după ceva timp, din cauza lipsei de profesionalism.
Din păcate, aici aș introduce și categoria avocaților peste care am dat pe scările instanțelor, hărțuind (la propiu clienții), sau racolând clienți la coadă la Secția a VIII-a. Acest tip de avocați chiar strică piața rău și la propiu. Fac cereri pe genunchi, iau bani și dispar. Așa trăiesc ei. Și după aceea, justițiabilul spune că ”avocații sunt hoți”.
Lacomul/”Flămânzilă”
Știu, mulți veți spune că aici putem încadra toți avocații. Dar să știți că nu este chiar așa. Unii dintre ei mai conștientizează faptul că un cost trebuie să fie justificat de munca depusă, de condițiile pieței, de complexitatea speței.
Dar, există și avocatul care oricât ar primi și orice ar face, el vrea să fie plătit. Mereu și la timp. Fie că merge la o simplă amânare sau că stă 3 zile pentru un email către un client, avocatul-lacom nu se uită la ceea ce face, ci la ceea ce primește în schimb.
Pentru el, banii nu sunt neapărat o validare a muncii, ci un drept ce i se cuvine, indiferent de condiții. Lacomul poate fi ușor identificat din faptul că prima informație pe care o oferă clientului este PREȚUL și nu descrierea cazului (complexitatea sau simplitatea speței / cauzei).
Lacomul te sună și-ți spune, mai întâi, cât trebuie să-i oferi pentru o anumită acțiune, și după aceea ce anume a decis instanța.
Fricosul/Inadaptatul
Din păcate se confundă ușor-ușor, mai ales cu toată această (r)evoluție tehnologică, cu Prostul/”Merge și așa”. Fricosul se teme de viitor și de actualizare, cel mai probabil, din cauza muncii prea mari depuse pentru a deveni avocat sau de a ajunge acolo unde se află astăzi.
Fricosul refuză să accepte că trebuie să cunoască și alte domenii, al său fiind desuet sau nemaiproducând la fel de multe venituri, sau refuză să se specializeze și mai bine, crezând că umbrela sa – prea generală pentru timpurile noastre – este suficientă pentru a fi avocat, refuză să accepte că munca sa poate fi făcută mult mai ușor și mai curat printr-un program virtual.
Fricosul este reprezentat și de către avocatul care se complace într-o anumită societate sau într-un anumit loc doar pentru că este comod și un nou drum i-ar strica falsul ”echilibru”.
Pentru că oricât de mișto ar fi unii avocați, există și EI, acei de care trebuie să te ferești, fie că ești justițiabil, om de afaceri sau chiar avocat, scrie avocatura.com.
Se spune că noi, ca ființe, atragem în jurul nostru oameni cu care semănăm – prin viziuni, prin principii de viață, prin valori. Oricum ar fi, cine seamănă se adună! Și poate așa este cel mai bine! Dar, nu poate de făcut abstracție de anumite tipuri de avocați care, din păcate, strică piața rău de tot.
Frustratul/Nefericitul
Sincer, nu prea mi-am dat seama de ce ajung avocații frustrați. Adică, serios, unii dintre ei au case de avocatură bunicele, cunoscute, fac bănuți deci, și cu toate acestea, put de frustrare. Se vede de cum răspund la telefon și până când dai mâna cu ei, când ieși din birou.
Cum recunoști avocatul frustrat?
Vrea să epateze cu orice: haine, birou, muzică, ceas, vorbe! Se vede că joacă un spectacol ieftin – mă rog, cine are ochi să vadă, că el de fapt are niște frici cât casa (lui) de mari legate fie de statutul profesional, viața personală, viața socială. Avocatul frustrat te contrazice mereu și el are dreptate tot timpul. Nu poate să construiască, decât închis în minte și în birou, fără niciun deranj extern, pentru că altfel își pierde atenția. Explicații pot fi multe: copilărie nefericită, neîmplinire erotică/emoțională, desfășoară o profesie pe care nu au ales-o ei, din suflet, ci mai mult părinții, viața grea, societatea i-a împins aici. Și normal, acum se răzbună pe oricine.
Fie că ne gândim la avocatul bărbat sau avocatul femeie, astfel de profesioniști reușesc să atragă antipatia atât a colegilor, cât și a persoanelor străine domeniului. Din păcate, nu foarte mulți sunt și cei mai bine pregătiți. Acest tip de avocat reușește să se manifeste și printr-o doză de răutate mai mare decât în cazul celorlalte tipologii de avocați.
”Prea marele”/V.I.P-ul
Aici, după cum intuiți, vom include avocații care se cred ”prea mari”, fie pentru o consultație juridică obșnuită, fie pentru un interviu, fie pentru a bea o bere cu vechi colegi de facultate.
Nu contestă nimeni că nu au muncit pe brânci pentru a-și face un renume – cu toate că, fiind vorba între noi, pentru unii a fost și oleacă de ”noroc” – și că această imagine trebuie menținută la un anumit nivel, dar asta nu înseamnă că trebuie menținută cu aroganță, ipocrizie și snobism. Nu, cred că se poate și cu deschidere, răbdare față de ”ăi mici”, implicare continuă și dezinteresată din când în când, și o fărâmă de ”instruibilitate”. Până la urmă, cât trăiești înveți.
”Mai marii” se manifestă, în general, prin lipsă de timp pentru aproape orice, tarife (mari) doar dacă se ridică din scaun pentru a da mâna cu tine, blazare profesională – pentru că oricum, treaba aia grea și de cercetare, o fac șoriceii din spatele lor, care pierd nopți prin birouri pentru un memorandum – și ieșiri prin lume pline de emfază și dramatism.
Probabil că este evident cum și de ce strică acest tip de avocați piața.
Prostul/”Merge și așa”
Aici avem avocatul prost, în cel mai cinic sens. Adică cel care a făcut și el cum a putut o facultate, a intrat cum se intră la Barou sau cum se intra, știe câte una, alta furate din zbor, dar nimic cu profunzime, esență, conținut. Ceva formă fără fond. Muncește cu puținele informații, se laudă că este avocat, caută (cu disperare și haotic) clienți, pe care oricum îi pierde după ceva timp, din cauza lipsei de profesionalism.
Din păcate, aici aș introduce și categoria avocaților peste care am dat pe scările instanțelor, hărțuind (la propiu clienții), sau racolând clienți la coadă la Secția a VIII-a. Acest tip de avocați chiar strică piața rău și la propiu. Fac cereri pe genunchi, iau bani și dispar. Așa trăiesc ei. Și după aceea, justițiabilul spune că ”avocații sunt hoți”.
Lacomul/”Flămânzilă”
Știu, mulți veți spune că aici putem încadra toți avocații. Dar să știți că nu este chiar așa. Unii dintre ei mai conștientizează faptul că un cost trebuie să fie justificat de munca depusă, de condițiile pieței, de complexitatea speței.
Dar, există și avocatul care oricât ar primi și orice ar face, el vrea să fie plătit. Mereu și la timp. Fie că merge la o simplă amânare sau că stă 3 zile pentru un email către un client, avocatul-lacom nu se uită la ceea ce face, ci la ceea ce primește în schimb.
Pentru el, banii nu sunt neapărat o validare a muncii, ci un drept ce i se cuvine, indiferent de condiții. Lacomul poate fi ușor identificat din faptul că prima informație pe care o oferă clientului este PREȚUL și nu descrierea cazului (complexitatea sau simplitatea speței / cauzei).
Lacomul te sună și-ți spune, mai întâi, cât trebuie să-i oferi pentru o anumită acțiune, și după aceea ce anume a decis instanța.
Fricosul/Inadaptatul
Din păcate se confundă ușor-ușor, mai ales cu toată această (r)evoluție tehnologică, cu Prostul/”Merge și așa”. Fricosul se teme de viitor și de actualizare, cel mai probabil, din cauza muncii prea mari depuse pentru a deveni avocat sau de a ajunge acolo unde se află astăzi.
Fricosul refuză să accepte că trebuie să cunoască și alte domenii, al său fiind desuet sau nemaiproducând la fel de multe venituri, sau refuză să se specializeze și mai bine, crezând că umbrela sa – prea generală pentru timpurile noastre – este suficientă pentru a fi avocat, refuză să accepte că munca sa poate fi făcută mult mai ușor și mai curat printr-un program virtual.
Fricosul este reprezentat și de către avocatul care se complace într-o anumită societate sau într-un anumit loc doar pentru că este comod și un nou drum i-ar strica falsul ”echilibru”.