Si-au trait copilaria, adolescenta, poate si inceputul tineretii in comunism. Majoritatea au pornit de jos sau de acolo de unde eram cu totii in acele vremuri in care disparitatile sociale nu erau (sau nu pareau) prea mari.
Cum sunt acesti manageri?
Sunt oameni care s-au adaptat. Au reusit sa treaca prin tranzitii nesfarsite. Majoritatea s-au angajat la multinationale de tineri, spre disperarea familiei care le vedeau viitorul nesigur “la privati”. Si-au asumat riscuri, si-au schimbat profesiile, au invatat singuri sa vorbeasca engleza, sa lucreze pe calculator, sa conduca masina (companiei)…
La inceput au fost secretare, reprezentanti comerciali (un nume mult prea elegant pentru ce insemna comertul in anii ’90), reprezentanti medicali, asistente de vanzari, “omul bun la toate” care se ocupa de calculatoare. Au vazut multe, stiu multe despre “capitalismul salbatic” si cum sa rezisti aici.
In ce cred managerii zilelor noastre?
Au muncit mult, cred in efort, in rigoare si in dedicatie. Si acum muncesc mult – muncesc dimineata, seara si de multe ori in weekend. Se definesc prin ceea ce fac, locul de munca este extrem de important pentru ei.
In timp, au inteles cum poti avea succes. Acum vor sa se bucure de rezultatul muncii lor. Consuma de parca astfel ar vrea sa uite copilaria in care suspinau dupa orice nimic venit din Occident. Se bucura si etaleaza brandurile castigate cu mult, mult efort.
Cum se comporta?
Inteleg ce se intampla prin companii. Inteleg “politica” inevitabila, inteleg sedintele si echipele de proiect nesfarsite, isi dedica mult timp si energie rapoartelor. Stiu ca imaginea conteaza si au invatat sa se vanda. Isi petrec mult timp aranjand cifre sau vizite in teren pentru managerii de la Headquarters (centrul regional).
Nu le displac ierarhiile sau procedurile. Din contra, acestea le dau o senzatie de siguranta. S-au obisnuit sa nu primeasca feedback pozitiv pentru munca facuta, cred mai degraba ca “daca seful nu iti spune nimic, e bine”. Sunt obisnuiti sa se descurce singuri, le este greu sa ceara ajutorul, simt uneori ca e un semn de slabiciune.
Exista si un dar…
Ca orice generatie, si ei cred ca totul trebuie sa fie la fel. Si uneori se simt obositi si parca ar dori sa se relaxeze mai mult si sa se bucure mai mult de viata. Pentru ei echilibrul viata profesionala – viata personala nu este un concept steril, ci o cautare asidua. In plus, in ultimii ani au inceput sa aiba subordonati nascuti dupa ’90 care par foarte diferiti si le ofera deseori provocari.
DAR ei sunt cei care invata sa gandeasca pozitiv zi de zi, se perfectioneaza continuu, ii ajuta pe cei din jur sa se dezvolte in timp ce cauta sa isi traiasca viata frumos si sanatos.
Si noi le multumim pentru asta!
Si-au trait copilaria, adolescenta, poate si inceputul tineretii in comunism. Majoritatea au pornit de jos sau de acolo de unde eram cu totii in acele vremuri in care disparitatile sociale nu erau (sau nu pareau) prea mari.
Cum sunt acesti manageri?
Sunt oameni care s-au adaptat. Au reusit sa treaca prin tranzitii nesfarsite. Majoritatea s-au angajat la multinationale de tineri, spre disperarea familiei care le vedeau viitorul nesigur “la privati”. Si-au asumat riscuri, si-au schimbat profesiile, au invatat singuri sa vorbeasca engleza, sa lucreze pe calculator, sa conduca masina (companiei)…
La inceput au fost secretare, reprezentanti comerciali (un nume mult prea elegant pentru ce insemna comertul in anii ’90), reprezentanti medicali, asistente de vanzari, “omul bun la toate” care se ocupa de calculatoare. Au vazut multe, stiu multe despre “capitalismul salbatic” si cum sa rezisti aici.
In ce cred managerii zilelor noastre?
Au muncit mult, cred in efort, in rigoare si in dedicatie. Si acum muncesc mult – muncesc dimineata, seara si de multe ori in weekend. Se definesc prin ceea ce fac, locul de munca este extrem de important pentru ei.
In timp, au inteles cum poti avea succes. Acum vor sa se bucure de rezultatul muncii lor. Consuma de parca astfel ar vrea sa uite copilaria in care suspinau dupa orice nimic venit din Occident. Se bucura si etaleaza brandurile castigate cu mult, mult efort.
Cum se comporta?
Inteleg ce se intampla prin companii. Inteleg “politica” inevitabila, inteleg sedintele si echipele de proiect nesfarsite, isi dedica mult timp si energie rapoartelor. Stiu ca imaginea conteaza si au invatat sa se vanda. Isi petrec mult timp aranjand cifre sau vizite in teren pentru managerii de la Headquarters (centrul regional).
Nu le displac ierarhiile sau procedurile. Din contra, acestea le dau o senzatie de siguranta. S-au obisnuit sa nu primeasca feedback pozitiv pentru munca facuta, cred mai degraba ca “daca seful nu iti spune nimic, e bine”. Sunt obisnuiti sa se descurce singuri, le este greu sa ceara ajutorul, simt uneori ca e un semn de slabiciune.
Exista si un dar…
Ca orice generatie, si ei cred ca totul trebuie sa fie la fel. Si uneori se simt obositi si parca ar dori sa se relaxeze mai mult si sa se bucure mai mult de viata. Pentru ei echilibrul viata profesionala – viata personala nu este un concept steril, ci o cautare asidua. In plus, in ultimii ani au inceput sa aiba subordonati nascuti dupa ’90 care par foarte diferiti si le ofera deseori provocari.
DAR ei sunt cei care invata sa gandeasca pozitiv zi de zi, se perfectioneaza continuu, ii ajuta pe cei din jur sa se dezvolte in timp ce cauta sa isi traiasca viata frumos si sanatos.
Si noi le multumim pentru asta!